In ultimii zece ani, neplata obligatiilor a devenit o traditie in Romania. Atunci cand sunt obligatii catre buget ele se numesc arierate fiscale, atunci cand sunt intre energofage li se spune arierate pur si simplu, dar familia abdicarii de la indeplinirea obligatiilor nu se restrange la macroeconomie – de la banala neplata a intretinerii pana la nerespectarea promisiunilor (devenite obligatii) electorale, intreaga Romanie traieste de pe urma reesalonarilor, acordate mai de voie mai de nevoie. Avantajele dezvoltarii unei industrii prolifice, cea a recuperatorilor – fie ei agentii guvernamentale sau afaceri private – nu pot compensa starea de fapt care arata un blocaj care a depasit nivelul finaciar sau economic, devenind un mod de viata.
Atunci cand s-a pus problema atacarii raului prin strangerea curelei agentilor economic controlati de catre stat s-au ridicat in mare doua obiectii. Una, la nivel teoretic, privind pericolul griparii motorului economic in lipsa lubrifiantului-arierat, iar alta, la nivel ceva mai concret, a opozitie previzibila a energofagelor si bugetivorelor. Daca cea din urma obiectie poate fi eliminata prin instituirea unui sistem coerent de motivatii la nivelul managementului si al salariatilor, prima, cea teoretica, merita un tratament special.
La o prima privire exista suficiente argumente pentru care intr-adevar, eliminarea fortata a arieratelor, in fond o sursa de finantare a intreprinderilor – probabil cea mai consistenta in Romania, ar putea creea disfunctii apreciabile si ar avea consecinte observabile la nivelul indicatorilor macroeconomici (productie industriala, produs intern brut). Contraargumentul ce trebuie adus in discutie este unul mult mai general – arieratul nu se limiteaza la aspectul tehnic al neplatii unei obligatii intre doua entitati economice – el este deja un mod de viata, un mod de a face economie, un mod de comportamant fundamental opus principiilor economiei de piata. Comportamentul ingaduitor al Guvernului (in problema obligatiilor catre buget) dar si a intreprinderilor de stat, regiilor si societatilor nationale (fata de datoriile clientilor) este profund daunator nu numai prin implicatiile contabilicesti sau la nivelul bugetului, ci mai ales prin distrugerea criteriilor de performanta si a pervertirea comportamentul agentilor economici. Statele din Europa Centrala, Ungaria, Polonia, Cehia, nu sunt in ceea ce priveste venitul pe cap de locuitor mult inaintea Romaniei in comparatie cu Occidentul Europei, dar ceea ce le deosebeste in mod fundamental este instituirea, intr-o mare masura, a unor criterii valorice compatibile cu competitia si economia de piata.
O prima observatie care se impune este ca neplata datoriilor nu este, in actualele conditii, decat un comportament natural, rational al agentului economic. La nivel microeconomic, orice agent care doreste maximizarea profitului si poate amana pe o perioada nelimitata plata datoriilor o va face. In aceasta ordine de idei, atacarea problemei la nivel microeconomic este prima si cea mai rationala solutie, Ordonanta 58 exact asta propunandu-si sa faca – masura in care va reusi in cele din urma depinde insa de eficienta formulei negociate intre Guvern si sindicate.
O a doua observatie este ca reglarea unor fluxuri intre agentii economici, la nivel microeconomic, va rezolva, prin efectele sale agregate, probleme macroeconomice cu care oficialitatile se lupta de multi ani, abordandu-le intr-un mod paternalist. Finantarea, spre exemplu, va fi accesibila intr-o masura mai mare firmelor care, intr-o lume eliberata de ceata blocajului financiar, va putea arata ca are o piata solvabila, ca se poate baza pe un sir de venituri ulterioare previzibile. Confuzia creata de situatia incerta a multor intreprinderi de stat (au sau n-au piata solvabila) elimina dintr-un inceput posibilitatea obtinerii unei finantari ieftine.
Atacarea blocajului financiar de pana acum a suferit de un defect constitutiv – ea ar fi urmat sa fie rezolvata prin interventia hotarata si directa a oficialitatilor. Criticile aduse acestei abordari sunt in primul rand ca ea neglijeaza rolul agentilor economici, iar in al doilea rand ca in ipoteza unui succes, mentinerea echilibrului in absenta eliminarii cauzelor care au condus la acumularea arieratelor, va necesita interventia constanta a statului.
Aceasta solutie, oarecum paternalista, era insa previzibila dupa atati ani de comunism, si nota ei este usor recogniscibila in mai toate segmentele vietii sociale. Fara exceptie, orice entitate publica doreste “binele natiunii” – partide, Guvern, Banca Nationala, echipa de fotbal a Romaniei. Toate aceste intentii ar fi minunate in ipoteza ca “binele national” ar exista intr-adevar, si nu ar fi o constructie de sorginte totalitara. Vom rezolva (noi, statul) problema arieratelor, si toata lumea va trai mai bine, a fost propozitia predicata de cei ce au dat pana acum piept cu chestiunea. Realitatea este ca problema arieratelor nu ar atrage chiar binele tuturor – unele firma ar cam trebui sa intre in faliment (discutabil, e drept, cam cate), altele va trebui sa reduca din salarii. Pe de alta parte, firmele profitabile vor castiga mai bine iar, pe ansamblu, economia ar putea intra intr-o usoara stare de convalescenta.
In termenii discutabili ai politicii, o abordare social democrata a problemei arieratelor, si prin extensie a discursului public in oricare segment al sau, nu poate fi decat daunatoare intr-un moment in care criteriile competitiei sunt cele care lipsesc din peisajul economic, politic, social. Apararea “maselor largi” nu numai ca a abundat, desi in gama demagogica, dar este chiar mai bine sustinuta de o atitudine rationala, menita a pune fiecare individ al multimii in pozitia de a-si asigura singur binele propriu, asa cum i se pare lui si cat se pricepe el, iar nu prin impunerea unei atitudini paternaliste. Continuarea predicarii “binelui colectiv” nu poate duce decat la deceptii dureroase. Nici macar despre acel inainte de a o duce mai bine o vom duce mai rau” nu este vorba, pentru ca el se refera tot la “noi”, la binele sau raul colectiv, eliminand dintr-un inceput competitia, sau cel putin nepunand-o in prim plan.
Comunismul a insemnat anihilarea vietii private, spune o definitie subiectiva a regimului nu de mult apus, si se pare ca ea nu are nimic de-a face cu arieratele, energofagele sau bugetul de stat. Totusi, ea are, in masura in care poate oferi o solutie de redresare prin revitalizarea individului, si prin extensie, a entitatilor microeconomice – a firmei cu intreaga arhitectura interioara. Toate aceste micro-entitati nu-si pot recapata insa rolul functional natural decat intr-un mediu motivational sanatos.
Fezabilitatea unui astfel de program este sustinuta de exemplele unor state vecine, dintre care Polonia se evidentiaza prin regenerarea tesutului microeconomic inca inainte de privatizarea de masa. Privatizarea, intr-adevar, este solutia optima pentru o structura competitiva de motivatii dar, pe langa faptul ca nu este o garantie (sunt suficiente firme private romanesti, unele chiar cu capital strain, care s-au integrat perfect in peisajul economic romanesc), ea nu este nici macar obligatorie. Restabilirea unei structuri de interese este ceea ce a facut companiile poloneze la inceputul anilor ’90 sa se descurce atat de bine. Atribuirea unei responsabilitati sporite companiilor in care statul, prin Ministerul de Finate sau Trezorerie, era numai actionar, precum si implicarea salariatilor intr-un mod formal in luarea deciziilor au fost doua masuri care, pe langa decizii similare in interiorul bancilor, a condus la un comportament economic sanatos. Bancile au finantat firmele profitabile, arieratele nu s-au acumulat, companiile si-au diminuat singure numarul de salariati. ai toate acestea, in vreme ce muntele datoriilor se acumula in Romania, pentru ca managementul intreprinderilor nu a fost obligat la responsabilitate, muncitorii au fost implicati intr-un mod informal in luarea deciziilor, iar sistemul bancar a dus lipsa de restructurare pana nu de mult.