În conformitate cu definițiile în uz, arlechinada se referă la o piesă în care arlechinul joacă rolul principal; la o bufonerie. La figurat, termenul desemnează o faptă caraghioasă, ridicolă, un caraghioslâc”. Cu arlechinadele suntem, s-ar zice, în sfera deriziunii. După ce a descoperit însă personajul arlechinului, modernitatea a jucat mai cu seamă pe contrastul dintre deriziune și tragism, transformându-l într-o complementaritate. Așa trece Arlechino din commedia dell arte în pictura lui Rouault și Picasso, și tot așa ajunge și pe tărâmul picturii românești, la un Corneliu Baba, unde poate fi situat în suita regilor nebuni și himerici.
Expoziția clujeană din această vară, din Galeria Librăriei Diverta, a Evei Dolha etalează pânze din aceeași gamă arlechinescă. Portrete fără nimic vesel, melancolice sau de-a dreptul triste, însă mereu cu o cromatică de cofetărie și de carnaval, spații felinniene, de circ, sau zboruri cu un mănunchi de baloane colorate, pentru copii, pe deasupra unei incandescențe indistincte marchează, împreună cu false reflectări în oglinzi premonitorii ori cu posturi fără identitate într-o spațialitate fragmentată jalonează o explorare tematică marcată de stratificări culturale multiple. Deși prezente aluziv și rafinat în context, acestea fac să reverbereze exercițiile plastice ale autoarei petrecute într-o dimensiune suprarealistă neosentativă, deși marcată. Suntem în plin metafizic, dar el poate fi citit și ca simbolistică arhitectural-scenografică și portretistic-vestimentară a unei căutări identitare nesigure de rezultate. Farmecul și performanța vin acum, la Eva Dolha, nu din exercițiile canonice pe tema arlechinului, ci prin instinctul și priceperea care fac din execuțiile picturale un traseu angoasant între aici și dincolo, între starea de spirit melancolică ori lipsită de speranță și aventura într-un dincolo, aidoma traseelor Alisei prin Țara Minunilor.
Într-un loc, suspendat la balcon, mascat, dar cu o chitară ce sugerează o stare muzicală, arlechinul atârnă deasupra unui oraș cu siluete bisericești oarecum familiare clujenilor. Asemănarea relativă trimite tocmai la metamorfozele pe care starea onirică ori reveria le pun în mișcare, delocalizând dar și trăgând cu ochiul la condiția relativă a realului. De aceea, prin atmosfera atent concepută, ca și prin sintagmele iconice pe care le pune în joc, Eva Dolha intră, de astă dată, cu decizie în lumea fantasticului, a metafizicului – cu ecouri distilate din Giorgio de Chirico și din Carra – și a suprarealismului, dialogând în această intersecție stilistică cu o întreagă tradiție modernistă; dar și definindu-se ca o contemplativă cu un simț bine strunit al exuberanței cromatice și al preciziei în execuție.
În fond, nu suntem la o atât de mare distanță de etapele anterioare ale creației artistei, când miza evidentă era aceea a unei acurateți cvasi-hiperrealiste, în unele cazuri, în pofida aparent umilei cantonări în sfera naturilor moarte. La o privire nici măcar foarte stăruitoare, și acolo se dezvăluiau planurile de profunzime ale unei neliniști care îi permitea să creeze o atmosferă din tensionala așezare tăcută a unor obiecte foarte diferite în același context, creând astfel un câmp de forțe ce nu putea scăpa contemplării.
Există o doză bună de lirism nedisimulat de astă dată în solitudinile iscoditoare și neconfortabile ale personajelor; mai mult și mai apăsat decât atunci când, bunăoară, aproape în maniera lui Andy Warhol, autoarea contempla în deplinul lor imobilism un ritm de cuțite și de furculițe în așteptare eternă pe o față de masă.
Universul pictural al Evei Dolha este în plină expansiune, iar viziunea ei artistică adaugă noi straturi de consistență premiselor sale.