La Caminul Artei (etaj), Florin Barza a deschis o expozitie de desen si pictura. Plastician prolific si cu prezenta constanta pe simezele expozitiilor, Florin Barza a devenit, inca de la inceputurile activitatii sale, un devotat slujitor al realismului. Cu ani in urma, a prezentat o suita de picturi inspirate de carnavalul venetian, cu masti si costume extravagante, in culori stralucitoare, invaluite in mister.
Enuntul “nimic nu este ce pare a fi” era sustinut de toate acele aparitii stranii sub a caror masca tangibila se ascundea o alta, virtuala, a unei fapturi iluzorii. Si in expozitia de fata apar personaje costumate, pentru care autorul dezvaluie o marcata propensiune. El chiar transleaza personajul in lumea travestirii, efeminandu-l: arlechinul este, pentru Barza, o “Arlechina” care, desi e pictata in nuante calde (rosu, galben) este un personaj dramatic, ce sufera in tacere de tristete si singuratate. Preocupat de interferenta artelor, expozantul urmeaza pasii lui Degas in salile de repetitie si de spectacol de balet, unde executa desene, pline de forta si velocitate. Modeleul petei si accentele obtinute din viguroasa purtare a carbunelui pe hartie confera avant si elansare acestor merituoase crochiuri. Trebuie sa fii, insa, un fin cunoscator al artei si sa apreciezi desenul ca baza esentiala pentru stadiul ulterior al asternerii culorii, pentru a putea savura – si, de ce nu, achizitiona – aceste exponate valoroase. Astfel sunt balerinele surprinse in avantul unui salt sau al unei piruete elegante (“Cursa”, “Carmen”, “Conjuratia”, “Lumina”, “Analistul”, “Dialog divergent”, “Recul”, “Raport de stabilitate”, “Fraternitatea surorilor”). Unele dintre aceste caligrame ale miscarilor pluriaxiale sunt preluate si in culoare, precum “Efemerida”, in tonuri de ocru auriu.
Cateva peisaje de pe la noi sau din zone turistice, scaldate in soare, dau masura de plein-air-ist a lui Barza. Lectia impresionista si divizionismul sunt folosite in aceste compozitii voioase, menite sa invioreze un interior intunecat si neprietenos (“Peisaj – Creta”, “Italia”, “Cheiul Dambovitei”). In unele compozitii sunt alese fronturi de case pe faleza, cu deschiderea spre largul marii unde cerul se ingemaneaza cu apa prin identitatea intensitatilor de albastru (“Normandia”). Cateva nuduri devin ilustrari ale unor stari de spirit – formele voluptuoase isi pierd rolul de obiect de studiu (si, pentru unii, de excitari pasionale) pentru ca membrele modelelor sunt contorsionate si chipurile ascunse de parul despletit sau de o flectare a gatului intr-un gest de cainta si durere, de umilinta, obida si insingurare.
“Veghea” este un evocator autoportret unde artistul, cufundat in ganduri, cu ochii inschisi spre a se concentra asupra privirii interioare, are totusi capacitatea sa observe lumea inconjuratoare printr-un albastru ochi ciclopic, ce-i sta larg deschis in frunte. Conditia artei si a creatorului sunt stralucit reprezentate in aceasta compozitie.