Acum, cand am ajuns sa renuntam la stagiul militar obligatoriu si sa ne indreptam cu mare graba spre constituirea unor trupe formate exclusiv din profesionisti, vechile obiceiuri incep sa se piarda. Ma intreb cum va mai suna expresia “om serios, cu armata facuta”, cand acest element nu va mai figura neconditionat in biografia unui tanar. Lasa ca nici pana acum, cel putin in ultimii ani, stagiul militar nu mai era chiar atat de obligatoriu si putea fi amanat sau pur si simplu eliminat prin tot felul de tertipuri, gen continuarea studiilor, masterate, prezenta indispensabila la un serviciu cu foc continuu etc.
In urma cu mai bine de 30 de ani, insa, situatia era alta. Armata era o perspectiva sumbra, ce-i pandea pe flacaii care nu reuseau la facultate. Anul si jumatate care se interpunea intre studiile liceale si o eventuala noua incercare, ocupat cu instructie de front, alarme, aplicatii, plus o disciplina riguroasa, risca sa-i indeparteze binisor pe tineri pe studiu, facand revenirea printre carti tot mai anevoioasa, pe masura ce rateurile se acumulau.
Pe fericitii ajunsi pe bancile facultatii ii astepta un stagiu cu termen redus la incheierea studiilor, nici el prea bland, dar mult mai usor de suportat. Tin minte cum m-am simtit in prima zi de cazarma: proaspat tuns, cat mai scurt, am mai trecut de doua ori prin foarfecele unui frizer-recrut, pentru ca nu apreciasem exact tunsoarea regulamentara. Apoi, cand am fost aliniati intr-o formatie oarecare, un ofiter m-a admonestat cu asprime ca vreau sa ies din rand sa-mi salut un cunoscut. Adunati din diferite facultati si orase, majoritatea nu ne stiam intre noi, dar ne-am apropiat repede, uniti prin antipatia fata de ordine si norme, fata de programul fix si chiar fata de uniforma. Intr-o dimineata noroasa si rece, comandantul de companie, caruia i-am gasit repede porecla de Tov. Teaca, i-a cerut rastit unui coleg sa-si scoata imediat puloverul cu guler rulat pe care acesta si-l pusese pe sub tunica. “Dar mi-e frig!”, a protestat acesta candid. Ofiterul s-a holbat la el, nevenindu-i sa-si creada urechilor, dupa care i-a lansat cea mai usturatoare vorba ce-i trecuse prin cap: “Civilule!”. Solidari cu frigurosul camarad si civili pana in varful urechilor, am hahait cu totii… ca racanii. Cand am trecut la tinuta de iarna, unul dintre noi ii marturisea peste zid, la toaleta, unui coleg, ca “pe frigul asta, risca se se incheie la manta cu… altceva decat cu bumbii de rigoare”. Schimbul de replici a fost auzit de un “cadru”, care a cerut discutarea in careu a acestor injurii la adresa uniformei. Am inceput sa fim mai prudenti si sa ne ferim sa spunem ca ne bagam picioarele in cizme.
Satisfactia ne-a fost oferita de una dintre primele demonstratii de forta ale corpului ofiteresc, la tragerea demonstrativa cu armamentul din dotare. Noi eram simpli spectatori, urmand sa admiram destoinicia specialistilor. Dupa mai multe tiruri cu pistolul, cu pistolul-mitraliera, cu pusca mitraliera si cu aruncatoare de grenade, ofiterii si-au concentrat atentia asupra unui biet catel pripasit chiar pe “biuta” pe care se aflau tintele. Cu o neascunsa pofta de sange nevinovat, mai-marii unitatii si-au pus in gand sa-l rapuna pe intrus. S-a pornit o bubuiala de razboi, insotita de strigate excitate, de injuraturi si de noi rafale indracite. De fiecare data cand fumul bataliei se imprastia, potaia aparea nemiscata in varful delusorului, privind cu mare curiozitate pe cei ce-i ravneau pielea. Tragatorii de elita erau tot mai indarjiti, iar sedinta demonstrativa parea sa nu se mai sfarseasca. Cel mai bun ochitor s-a enervat groaznic, a insfacat pusca mitraliera si a tras incontinuu timp de un minut si ceva. Valea era plina de fum, tacerea inghetata, nervii intinsi. Cand aerul s-a limpezit din nou, cainele a aparut la orizont in toata splendoarea, mai viu ca oricand, si a inceput sa latre agitat catre neindemanatecii atacanti. Noi am izbuncit in urale.
Dar, la sfarsitul perioadei de chinuri, am fraternizat cu superiorii la cateva paharele cu tuica, “de parca facuseram armata impreuna”. si iata ca unii dintre noi isi aduc aminte si astazi de zilele acelea, nu neaparat cu neplacere…