Cu toate acestea, Ministerul Apararii Nationale nu a ratat ocazia de a-si ameliora, o data in plus, relatia cu mass-media romaneasca, inaintandu-i in grad, in cadrul unei ceremonii speciale, pe reporterul Adelin Petrisor (devenit locotenent in rezerva) si pe cameramanul Adrian Dobre (devenit plutonier in rezerva), ambii de la Antena 1, pentru “activitatea deosebita si profesionalismul de care au dat dovada in calitate de corespondenti de razboi la Bagdad in timpul razboiului din Irak”, cu toate ca respectivul post de televiziune nu s-a remarcat printr-o atitudine prea binevoitoare fata de membrii institutiei militare.
In fine, un alt efect “pervers”, dar inevitabil, al “jurnalismului incorporat”, practicat in cel mai mediatizat razboi a fost cel al viziunii limitate, secventiale asupra desfasurarii generale a operatiunilor militare. Jurnalistului incorporat i-a fost dat sa traiasca si sa relateze niste intamplari de razboi – dramatice, desigur – despre care aflau in direct miliarde de telespectatori. De cele mai multe ori acele intamplari aveau doar o semnificatie locala, de ordin tactic, asupra razboiului in general, dar care prin mediatizarea lor internationala puteau capata in orice moment dimensiuni strategice. De altfel, respectivul jurnalist, incorporat in unitatea lui – fie o divizie de tancuri, fie o brigada -, nu avea cum sa aiba o perspectiva de ansamblu asupra frontului. Donald Rumsfeld a sesizat si a afirmat aceasta limita a jurnalismului incorporat, pentru a mai tempera putin exageratele asteptari ale opiniei publice americane din primele zile ale ofensivei americano-britanice: “Ceea ce vedem nu este razboiul din Irak. Sunt doar felii ale razboiului din Irak.”
Prezenta masiva a mass-media incorporate pe frontul irakian din primavara lui 2003 a avut drept consecinta si solutionarea de facto a dilemei conditiei reale a corespondentului de razboi, aceea de combatant sau necombatant. Oricat de mult s-ar preleva orgolioasa si rasfatata casta a jurnalistilor de statutul juridic de persoana necombatanta, oricat de tare ar invoca textele Conventiilor de la Geneva, realitatea dura a razboiului din deserturile Golfului Persic a spulberat orice urma de indoiala: corespondentul de razboi incorporat in unitati militare, insotindu-i pas cu pas pe militari atat in luptele de strada, cat si in “galopul” diviziilor blindate, prin prestatia sa de cele mai multe ori afectiv-partizana a devenit un soldat de facto al coalitiei, chiar daca arma sa nu este un pistol, ci un creion sau un microfon si o camera de televiziune. Pentru inamicul atacat de trupe insotite de astfel de jurnalisti este de altfel cvasi-imposibil sa faca o distinctie eficace, oricata bunavointa sau constiinta juridica am presupune ca ar avea. In doar 21 de zile de razboi doisprezece jurnalisti (printre care si nume anglo-americane sonore, precum Terry Lloyd de la ITN, Kaveh Golestan de la BBC, Michael Kelly de la Atlantic Monthly sau David Bloom de la NBC si-au gasit sfarsitul in cele mai diferite imprejurari pe frontul irakian, spre deosebire de precedentul razboi din 1991 care a durat patruzeci si trei de zile si nu a costat viata nici unui corespondent de razboi. In urma celor doua incidente din 8 aprilie, cand doua rachete americane au lovit biroul local al televiziunii Al Jazeera (jurnalistul Tariq Ayoub a decedat atunci si a fost declarat martir), apoi, in aceeasi zi, un tanc american a lovit Hotelul Palestina unde locuiau jurnalistii straini (au fost ucisi doi cameramani – unul, ucrainean, corespondent Reuters, cel de al doilea de la televiziunea spaniola), corul vehementelor proteste ale breslei jurnalistice mondiale, alaturi de intreaga suita de acuze privind intentia americanilor de a timora presa incomoda pentru ei, au parut ridicole si exagerate in comparatie cu miza si inclestarea razboiului. Acceptarea conditiei de corespondent de razboi presupune in opinia noastra nu doar intreaga suita de consecinte faste (bani multi, faima in intreaga lume, adrenalina in exces), ci si riscurile inerente practicarii meseriei in astfel de situatii.
Rabufnirile de orgoliu jurnalistic vexat – manifestat cu o vehementa si intr-o acuta discordanta cu tensiunea si dramatismul luptelor – s-au facut simtite si in cazul grupului de jurnalisti independenti israelieni si portughezi arestati de militarii americani pe teritoriul irakian, in ziua de 26 martie. Timp de 48 de ore, pana la limpezirea situatiei, nefiind incorporati in nici o unitate militara aliata, Dan Scemama de la primul canal al televiziunii israeliene, Luis Castro si Victor Silva de la RTP au fost tratati fara menajamente de soldatii americani drept teroristi si spioni irakieni, protestele lor (preluate cu precadere de presa francofona ostila razboiului) ignorand conditiile dure de pe front si chiar riscul autoasumat prin optiunea incursiunilor jurnalistice pe cont propriu. Pe de alta parte, toate aceste incidente in care au fost implicati jurnalisti au servit de minune pentru noi argumente anti-americane in prestatiile mass-media provenind din acele tari care s-au opus interventiei armate in Irak (in mod deosebit incidentele din Franta si lumea araba). Aceleasi subiecte au fost tratate cu o evidenta detasare – atunci cand au fost mentionate – de catre mass-media nord-americane. Dincolo de aceste servituti publicistice si avataruri personale, tot la nivelul fiecarui individ in parte trebuie remarcat numarul din ce in ce mai mare de jurnalisti independenti (unilaterals) care si-au riscat viata pornind pe cont propriu in cautarea adevarului pentru a-si putea face astfel meseria cat mai aproape de standardele ideale de obiectivitate si inedit ale breslei.
Simptomatic pentru mentalitatea unei vedete de televiziune aflata in mijlocul unor evenimente de interes mondial este si cazul – intens comentat – al lui Peter Arnett, in varsta de 68 de ani. In conditiile in care atat echipele CNN, cat si cele ale Fox News fusesera expulzate din Bagdad, Arnett a fost concediat de televiziunea americana NBC News imediat dupa ce cunoscutul jurnalist a acordat un interviu televiziunii irakiene, in plina desfasurare a operatiunilor militare. In acest interviu, Arnett a afirmat ca planul initial de razboi american a fost rasturnat de rezistenta irakiana, exact intr-un moment in care majoritatea mass-media americane isi radicalizase pozitiile fata de derularea razboiului. Incidentul a fost aprig condamnat atat de reprezentanti republicani ai Congresului american, cat si de colegi de breasla de la alte posturi, FOX News fiind acuzat ca i-a ajutat astfel pe cei ce se opuneau razboiului. Peter Arnett, fost corespondent de razboi in Vietnam (rasplatit pentru prestatia sa cu un premiu Pulizer) a fost cel care, in premiera absoluta, a transmis in direct pentru CNN bombardamentele aliate asupra Bagdadului, la 17 ianuarie 1991. In 1998 Arnett a fost concediat de CNN in urma presiunilor Pentagonului, din cauza unui film documentar de televiziune in care afirma ca trupele speciale ale Statelor Unite folosisera gazul sarin impotriva dezertorilor americani din Vietnam, refugiati in Laos. Peter Arnett le-a cerut scuze americanilor in mod public pentru ofensa adusa efortului national de razboi. Dar, desi initial a afirmat ca i-ar placea sa se retraga pe o insula pustie din Pacific, dupa doar cateva zile a acceptat oferta postului arab de televiziune Al Arabyia. Simultan cu scandalul Arnett a avut loc si incidentul Geraldo Rivera – corespondent al celui mai patriotic canal de televiziune american, Fox News. Lui Rivera, Pentagonul i-a cerut retragerea din teatrul de operatii irakian deoarece, in timpul unui reportaj live, divulgase informatii sensibile, inclusiv deplasarea trupelor Diviziei 101 Aeropurtate, careia i-a trasat traiectoria cu un bat pe nisip. Ambii jurnalisti ale caror prestigiu si experienta profesionala nu au fost puse niciodata la indoiala, au cazut victime propriului lor orgoliu, cu puternice accente narcisiste si megalomane, lasand impresia ca simpla lor prestatie pe micul ecran este mai importanta chiar decat stirea sau reportajul in sine. Fenomenul nu este deloc nou si constituie de multi ani un sindrom caracteristic star system-ului american, cu simpla observatie ca acesta s-a extins de pe platourile hollywoodiene in studiourile de televiziune.
Din nou, in primavara lui 2003, in deserturile Golfului Persic s-a simtit diferenta intre cei numiti in primul razboi mondial “jurnalisti de castel”, repartizati pe langa cartierele generale aliate – actualmente centrele de presa – si “jurnalistii din transee”, aflati de data aceasta in postura de “incorporati” (embedded). Daca “incorporatii” au beneficiat in egala masura de glorie, bani, pe de o parte, riscuri letale si frustrari, pe de alta parte, nici cei peste doua sute de jurnalisti din mass-media internationala acreditati pe langa comandamentul central aliat de la Doha, in Qatar, nu au avut parte de mai putine restrictii, lovindu-se de ceea ce Le Monde a numit “retele americane de informare”. Conform aprecierilor trimisului special al prestigiosului cotidian francez (din care razbat puternice sentimente de frustrare si antipatie fata de tratamentul american), briefing-urile de presa de la Doha au fost regizate aproape exclusiv in favoarea marilor televiziuni americane (Fox News, CNN, ABC, CBS etc) si a celor din lumea anglo-saxona (BBC, Reuters, Australian Print Media). Acestea s-au bucurat de o pozitie in linia intai in sala de conferinte, linia a doua fiind rezervata marilor cotidiene anglo-americane (Times, New York Times) sau arabe (El Hayat) si abia pe randul al treilea gasindu-se loc si pentru orgolioasa France Presse, televiziunea spaniola sau cea din Grecia. Aceeasi ierarhie a prioritatilor anglo-americane a functionat, fara exceptie, si in privinta privilegiului de a se acorda dreptul la a adresa o intrebare dupa declaratiile de presa, din care era evident ca fiecare cuvant fusese inainte aprobat de Pentagon, spre deosebire de “Furtuna Desertului” din 1991, in timpul careia generalul Schwartzkopf a avut curajul si autoritatea de a furniza presei informatii fara filtrul prealabil al Washingtonului.
In sfarsit, fie concentrati pe langa comandamente, fie “incorporati” pe front, intre jurnalisti a mai functionat si un alt tip de concurenta, ceva mai veche, dar nu mai putin acuta: cea dintre televiziune si presa scrisa. Desi afirma ca televiziunea a pus stapanire pe razboi, iar americanii au devenit o “natiune incorporata”, Howard Kurtz – analistul mass-media de la “Washington Post” – se intreaba totusi daca pixul nu ramane oare mai puternic decat camera video. Argumentele in favoarea presei scrise deriva din posibilitatea reporterului – eliberat de inhibanta sau, dimpotriva, stimulativa camera de televiziune (vezi efectul CNN) – de a patrunde cu o finete si o subtilitate mai mare in miezul evenimentelor si chiar de a surprinde imagini foto de o mai percutanta acuratete in ceea ce priveste detaliul semnificativ.
* Din volumul Arme care nu ucid, de Calin Hentea, in pregatire la Editura Nemira