In anii 1950, familia McBurney nu avea televizor, ci doar un radio care era coborat din pod o data pe an, de Craciun. In schimb, tatal, profesor de arheologie la Universitatea Cambridge, isi lua copiii in expeditii indraznete (in Islanda, de pilda, cu cortul), iar mama, pasionata de scena, adapta si regiza bucati de teatru pentru cei mici: doi baieti si o fata. Astazi, Gerard este compozitor si muzicolog, iar Simon – actor si regizor.
Se vede de la o posta ca fratii McBurney si-au petrecut copilaria intr-un mediu care le-a stimulat creativitatea. De pilda, Simon, directorul artistic al companiei Complicite, zice ca nu-si aminteste o zi in care sa nu fi facut teatru. Astazi, productiile lui frapeaza printr-o curiozitate artistica iesita din comun. Cele recente, in special, sunt eseuri care incep de la interesul regizorului pentru vreun subiect pe care-l ridica intodeauna la nivel… metafizic: Mnemonic (2001) are la baza o descoperire arheologica, dar se ocupa de fapt de memorie/rememorare; The Noise of Time (Zgomotul timpului – 2002) se intoarce la muzica si prezenta in epoca a lui Sostakovici, dar se concentreaza asupra notiunii de compromis; A Disappearing Number (Un numar care dispare – 2007), rasplatita de Evening Standard cu premiul pentru cea mai buna piesa, porneste de la matematica si ajunge la moarte versus permanenta. Pretextul si subtextul, in aceste montari, sunt exprimate in mod neasteptat: o combinatie de stiluri, in care modernismul complex al proiectiilor multimedia se impleteste cu procedee de o simplitate izbitoare, nascute de imaginatia debordanta a regizorului (in Mnemonic, un scaun “devine” fiinta umana doar prin miscarea balamalelor). Nu numai atat: bogatia de idei si felul surprinzator in care ele sunt transformate in limbaj scenic il lasa pe spectator cu certitudinea ca are in fata opera unui artist de calibru. A unui artist complet. Lucru rar la un actor, McBurney are simtul operei totale, tine in mana cu tarie fraiele creatiei.
In A Disappearing Number, scena este impartita in doua de un ecran care uneori e peretele unei sali de curs, alteori e un fel de panza transparenta pe care se proiecteaza sau in dosul careia se misca siluete umane, de europeni ori indieni scaldandu-se in Gange, si, mai ales, pe care vedem cifre, calcule, fractii, un intreg univers pitagoreic. Simbolurile matematice sunt albe si luminoase, ca niste stele, iar panoul e cerul intunecat pe care acestea stralucesc.
Ecranul separa doua planuri fizice. Dar si la nivel narativ exista doua planuri tangente. In trecut, are loc intalnirea providentiala si colaborarea dintre doi matematicieni aflati la poli opusi si geografic, si cultural: brahmanul Srinivasa Ramanujan (interpretat de Paul Bhattacharjee), care in 1913 calatoreste din India la Cambridge, si englezul GH Hardy (David Annen). In prezent, americanul de origine indiana Al (Firdous Bamji) se indragosteste de matematiciana Ruth (Saskia Reeves), vrajit de legatura pe care aceasta pare sa o aiba cu lumea ascunsa a cifrelor si, dincolo de ele, cu infinitul, in matematica si in viata. Moartea lui Ruth aduce o noua dimensiune: ce se intampla cu dorinta noastra de cunoastere dupa ce disparem? Totul se petrece in sunetele psihedelice, dupa batai precis numarate, realizate de compozitorul de origine indiana Nitin Sawhney si emise de Hiren Chate, care canta la tabla (instrument de percutie indian format din doua tobe).
In scoala, Simon Mc Burney nu era prieten cu matematica. Lectura entuziasta, acum 11 ani, a cartii lui GH Hardy, Apologia unui matematician, i-a deschis o lume noua, unde matematica pura este nu o stiinta exacta care stie toate raspunsurile, ci un mister, un produs al intuitiei si, adesea, al unor adevarate salturi de imaginatie (vezi descoperirea numerelor irationale, care in realitate nu exista, sunt doar o conventie). Fascinatia produsa de aceasta descoperire este caramida pe care se cladeste spectacolul. De aici, nu mai e decat un pas pana la alte conexiuni care se formeaza in mintea regizorului si apoi a spectatorului: seriile de structuri, modele si tipare din matematica stau si la baza muzicii, dar si a existentei omului. Matematica nu moare (potrivit lui Hardy, pictura sau poezia sunt mult mai trecatoare); omul, da. Ce lasa omul in urma? Ce ramane dupa noi?
Procesul de creatie a spectacolului a fost un fel de scoala pentru Complicite. Imaginati-va un grup de artisti incercand sa inteleaga matematica superioara (a memora nu ar fi fost suficient). Pe post de specialist in domeniu, profesorul Marcus de Sautoy de la Universitatea Oxford, autor al cartii Muzica numerelor prime, se alatura echipei. Impreuna cu el, Sawhney, autorul muzicii, le explica legatura dintre matematica si muzica indiana clasica, ale carei sunete au o ordine determinata si al carei sistem ritmic e structurat in cicluri de 10, 12, 14, 16 timpi. Pentru a pricepe mai bine despre ce e vorba, trupa improvizeaza. Numaratoarea: cineva numara ritmic si clar; ceilalti aleg, fiecare pentru sine, pe ce fel de numere sa se miste (prime, impare, multipli etc); miscarile trebuie sa fie foarte simple (mers, stat pe scaun, tumbe); treptat, se dezvolta un fir narativ – si pentru ca privitorii cauta instinctiv o structura si sunt uimiti cand apare ceva ce nu se potriveste cu restul. Repetarea unor structuri si infinitul: in grupuri, participantii creeaza o miscare pe care o repeta indefinit. Apoi incearca sa exprime infinitul cu o alta miscare: care e diferenta dintre o structura cinetica ce se repeta si o miscare ce sugereaza infinitul?; care dintre ele pare ca se va desfasura, intr-adevar, la infinit? Poate si datorita felului cum lucreaza impreuna, Complicite sunt o unitate perfecta, care functioneaza impecabil.
Productia incepe cu un curs de matematici. Ruth, imbracata profesoral (fusta dreapta, neutra si camasa alba), vorbeste in fata unei table negre, clasice. Putin cate putin, creta acopera blackboard-ul cu un tavalug de calcule. Nici nu conteaza ca tu, spectator, nu intelegi, de fapt, nimic. Important e ca ai in fata ta un om pasionat, pentru care socoteala cutare e “frumoasa”, iar intreg calculul are o armonie intrinseca, un ritm echilibrat si o simetrie care amintesc de Shakespeare.
Matematica, in montarea lui McBurney, exprima inexprimabilul. La fel ca si Ruth, McBurney incearca sa redea ceva care-l entuziasmeaza si care, crede el, “va atinge sufletul oamenilor”. Lucru care, in mod sigur, s-a produs in cazul meu.
Nu se teme McBurney ca, intr-o buna zi, se va trezi in pana de idei? Datorita lui Jacques Lecoq, la a carui scoala de mima s-a instruit cu ani in urma (printre alti fosti studenti se numara si Ariane Mnouchkine), el zice ca poate sa transforme in teatru orice, chiar si o pereche de ochelari. Si reuseste.
Londra, decembrie 2007