La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au
insistat pentru a-și folosi limba proprie în școli și biserici,
fiind sprijiniți de statul român.Această posibilitate a determinat
nemulțumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni. Bande
de greci, sprijinite financiar mai ales de preoții eleni, s-au
dedat la omoruri în masă, săvârșite în așezările cu populație
majoritar aromânească. Reacția Executivului de la București față de
masacrele bandelor grecești a stârnit iritarea omologilor eleni,
conflictul diplomatic devenind de neevitat.
Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul
unor dialoguri intense între ministerele de Externe ale României și
Înaltei Porți. Într-un asemenea context, ministrul român de
Externe, generalul I. Lahovary, a beneficiat de suportul unor
persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski și
Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul
Incisa) și Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au
discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.
Generalul Alexandru Lahovary, trimis al României la Constantinopol,
a prezentat Patriarhiei (decembrie 1903) un proiect în care sugera
posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere
religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia
Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox. În același timp,
aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie (24 aprilie 1904),
solicitând, printre altele, înființarea unor biserici proprii,
posibilitatea pentru preoți de a ține slujba religioasă în limba
română și de a avea un delegat pe lângă Patriarhie. Cum Sfântul
Sinod a respins cererile aromânilor (4 mai 1904), ambasadorul
Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audiență la sultanul
Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanțele
aromânilor. Inițiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării
lui Alexandru Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială
acordarea de drepturi aromânilor, așa cum aveau și celelalte
naționalități nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o
iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate
revendicările cerute, cu excepția celei de a avea un conducător
religios propriu: “Majestatea Sa Imperială Sultanul, care,
însuflețit de sentimentele Sale de înaltă dreptate și de
părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile și
bunăvoința Sa tuturor supușilor Săi credincioși, fără deosebire de
neam și de religie. Luând în considerare cererile depuse acum în
urmă la picioarele tronului imperial de către supușii Săi valahi, a
binevoit să poruncească în privința lor ca, în virtutea drepturilor
civile de care ei se bucură la fel ca ceilalți supuși nemusulmani,
comunitățile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în
vigoare; ca, așa cum se face pentru celelalte comunități, să fie
admiși și membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile
administrative și să fie acordate facilități de către autoritățile
imperiale profesorilor numiți de către zisele comunități pentru
inspectarea școlilor lor și pentru îndeplinirea formalităților
prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi
așezăminte școlare”.
CATALIN PETRUȚ FUDULU (n. 15.09.1973). Doctor in istorie al Universitatii din Bucuresti (2006). A colaborat sau colaborează la revistele Angvustia, Acta Moldaviae Meridionalis, Document, Magazin Istoric, Historia (redactor în perioada 2002-2004), Dosarele Historia (redactor-șef în perioada 2002-2004), Dosarele Istoriei, Monumentul, Sangidava si Valahica, Ziarul de Duminica, însumând peste 250 de articole, publicate în periodice și volume colective, si peste 20 de comunicari la sesiuni de comunicari stiintifice.