Ars bene moriendi

Arbiter elegantiae, asa fusese supranumit, zice-se, Gaius Petronius, vestitul autor al Satyricon-ului, despre care nu stim nimic in afara faptului ca a trait candva, in primul veac crestin, cunoscand gloria (cata i-o fi fost ingaduita) pe vremea lui Nero, sceleratul tiran impatimit de artele frumoase.
Cum va fi dobandit paganul romancier din epoca inceputului de crepuscul al culturii latine faima aceasta extraliterara nu putem decat presupune. Si de ce n-am face-o? Imaginatia nu e intotdeauna neaparat o vinovata minciuna.
Multor artisti le place, e drept, sa treaca drept oameni de bine, cu o tinuta impecabila si distinsa, singularizandu-se nu rareori printr-o nota extravaganta, sic, menita sa relaxeze putin eticheta, sobrietatea aceasta, altfel cam prea scortoasa, despre care vorbesc toate manualele de maniere alese. Ca sa ramanem doar la literatura, ganditi-va la manusile lui Balzac ori la naturaletea cu care un Oscar Wilde stia sa puna in relief dichisul unor complicate accesorii vestimentare. Nu e nevoie de costisitoare achizitii – numai cateva amanunte, evidentiate cu sarm, si atitudinea degajata, fara crispari, semn de autentica noblete. Sa nu cumva sa ne aminteasca iar acriturile inraite de resentiment ca nu haina face pe om! Pentru ca nu e vorba de excesul zorzoanelor ori de raritatea confectiei, ci de acel prag minim al bunei-cuviinte de la care pornind se pot face apoi oricate distinctii. Nimeni nu ma poate convinge sa suport jegul in numele a tot felul de fixatii, religioase ori de alta natura, sub care se ascund adesea multime de complexe, grosolania, nesimtirea cea mai detestabila.
Paleologu isi amintea odata cum se recunosteau intre ei domnii, in puscarie, dincolo de originea sociala a fiecaruia: nu dupa asprimea mainilor sau dupa fizionomie, ci dupa demnitatea cu care purtau umilitoarea uniforma vargata. In mijlocul nenorocirii trebuie sa-ti pastrezi cumpatul si, daca tot e sa mori, sa o faci discret, eventual cu zambetul pe buze, si asta nu din ipocrizie si pretentii de ubermensch, ci din dorinta de a-i proteja pe ceilalti de spectacolul propriului declin. Sa ai barbatia de a muri singur sau, cand circumstantele o cer si onoarea nu mai ingaduie, de a-ti lua viata, precum aprigii samurai de altadata ori ca stoicii senatori romani cazuti in dizgratie. Cum incepusem sa vorbim despre prozatorul latin, legenda spune ca ar fi disparut si el, asemeni filosofului Seneca, luandu-si viata cu propriul pumnal, in urma intrigilor la care ar fi plecat mereu cu placere urechea imparatul lesne varsator de sange nevinovat.
Apoi, din randul gentlemenilor se exclud din capul locului scandalagiii, apucatii, crancenii sfidatori ai burghezului cumsecade. Cat de strident ii va fi aparut unui om de gust parul violet al lui Baudelaire, poetul care cerea prin carciumi spre indestularea stomacului creier de copil! La noi nu au fost deloc prizate bizareriile acestea ale unei boeme, in fond, cu pretentii aristocratice, de unde si nota de ridicol, excesul, faconda iconoclasta, quijotismul morbid-decadent. Boema literara romaneasca a avut totdeauna un aer proletar, de spelunca, necunoscand sublimarile pure ale delirurilor poesti (la Capsa mediul era prea cosmopolit ca sa mai vorbim de un fenomen specific, autohton). Macedonski sau Mateiu Caragiale au facut mereu figura de ciudati, neputand fi asimilati niciodata pe deplin nici de gustul public, prea conformist, nici de galeria fluieratorilor in biserica. Dar nici autorul Noptilor, nici “divinul” Mateiu nu sunt aristocrati veritabili, cu atat mai putin “arbitri ai elegantei”. Doar snobi, cu fantezii enorme.
Pe ce s-o fi intemeind, asadar, reputatia aristocratica a anticului prozator care l-a nemurit pe grobianul Trimalchio, libertul cu uriasa avere si apucaturi de neam prost, de traista? Asa cum ne lasa Satyricon-ul sa pricepem, lumea de atunci nu era chiar cu totul alta decat cea de azi. Trebuia sa apara un scriitor cu ochi viu, scrutator, care sa gaseasca doar stilul potrivit descrierii unui asemenea spectacol. In fragmentele care au mai ramas din textul romanului savantii nu au descoperit nici o cacofonie, nici o cat de mica neglijenta expresiva. Bombasticismul lui Lucanus e luat peste picior fara pic de implicare subiectiva, numai cu materialul clientului (procedeu predilect, altminteri). Pentru ca veritabila eleganta e o forma a discretiei, pana la reprimarea notelor prea personale sau chiar pana la subtilitatea de a trece drept un anonim in mijlocul imbecililor dornici de afirmare. Dorinta de succes, cum remarcase Ralea candva, e semn de vulgaritate. Si de slabiciune, vai, atat de omeneasca! Liberti cu averi colosale exhibate in vazul lumii avem si noi cu duiumul. Ne lipseste numai arbitrul care sa ne invete eleganta anonimatului. Sau macar buna-cuviinta.