Arsavir Acterian (1907-1997), fratele lui Jeni Acterian (regizoare si memorialista) si al lui Haig Acterian (critic teatral, regizor, director al Teatrului National din Bucuresti, mort prematur pe front), a fost un distins avocat, jurnalist si scriitor roman de origine armeana. A absolvit cursurile Liceului “Spiru Haret” in 1928, odata cu Constantin Noica, Barbu Brezianu, Alexandru Eliad si alti viitori reprezentanti ai elitei intelectuale interbelice, din randul careia va avea si alti buni prieteni, precum Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau N. Steinhardt. A urmat cursurile Facultatilor de Litere si de Drept din Bucuresti. A fost membru al Miscarii Legionare. Redactor-sef al revistei Vremea. A facut puscarie politica in doua randuri (1949-1953 si 1959-1964), trecand prin inchisorile de la Jilava, Aiud si Canal. Dupa ce a iesit din inchisoare a lucrat ca mozaicar la Fabrica de cerneluri si la Fabrica de constructii, ca anticar si ca functionar la Institutul de Hematologie din Bucuresti.
Scrieri: Jurnalul unui pseudofilosof, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1992; Privilegiati si napastuiti, Ed. Institutului European, Iasi, 1992; Jurnal in cautarea lui Dumnezeu, Ed. Institutului European, Iasi, 1994; Cum am devenit crestin, Ed. Harisma, Bucuresti, 1994; Despre mirare, Ed. Ararat, Bucuresti, 1996; Portrete si trei amintiri de puscarias, Ed. Ararat, Bucuresti, 1996; Nelinistile lui Nastratin, Ed. Alfa, Iasi, 2000; Amintiri despre Nicolae Steinhardt, Ed. Dacia, Cluj, 2002; Cioran, Eliade, Ionesco, Ed. Eikon, Cluj, 2003.
La fel ca Jeni Acterian – al carei jurnal va aparea in curand la Editura Humanitas intr-o noua editie purtand titlul pe care i-l daduse insasi autoarea, Jurnalul unei fete greu de multumit -, Arsavir Acterian a tinut, ce-i drept nu cu atata consecventa ca sora sa, un jurnal. Acesta acopera doua mari perioade, 1929-1945 si 1958-1990, separate temporal de intervalele de detentie politica a autorului. Jurnalul a aparut fragmentar in diverse volume publicate de Arsavir Acterian dupa 1990, insa Editura Humanitas va publica in curand Jurnalul integral, din care ofera in avanpremiera cititorilor Ziarului de Duminica o serie de fragmente in serial.
16 noiembrie 1932. (…) Pe Cale ii intalnesc pe Tiber, Eugen (Ionescu), Horia. Vorbim despre una, despre alta. Nimic nu ma apasa. Glumesc ca nu am ce face sau, mai bine zis, pentru ca nu ma induplec sa fac ce trebuie. Caci poate tot mai e ceva esential de facut in aceasta lume. Apare si conu Costica (Fantaneru). Il vad, in fine, dupa o lunga vreme. “Rayoneaza”. Intr-o luna, o carte editata (Interior), succes din plin, relatii, o intorsatura pe care o visa numai. Ma bucur ca s-a sfarsit odata cu tarsaiala, mizeria, tristetea si nesatisfactiile lui dizolvante. Atata incordare, atata asteptare, atata suferinta meritau un asemenea final. Si cand te gandesti ca s-ar fi putut tot atat de bine sa ramana ce-a fost, pana la sfarsitul vietii, sa peregrineze arlechin (chinuit) pe strazi, fara ca nimeni sa-i considere fuga uneori impresionanta a vietii sale interioare, sa fie obiectul de dispret si plictiseala al oricaruia, sa fie continuu luat in deradere si peste picior de orice putoi mai norocos! Daca nu e totdeauna dreptate in lume, sunt de multe ori surprize si multumiri care rascumpara orice lipsuri, orice suferinte. Costica era prea aproape de noi ca sa ne fi asteptat la o fulminanta lovitura de teatru.
Acum e stimat, e un nume care circula. Oamenii il apreciaza, il lauda, il barfesc, il injura. E asta o bucurie mare si pentru prietenii lui. Am fost la el. Odaie noua. A scapat de odaia antipatica, devenita intolerabila lui, din acea curte promiscua de pe Grivita. Vorbim despre carte, succes etc. Eugen ii spune pe sleau ce nu-i place si ce ii place din carte. Eu il contrazic (intr-adevar, cartea lui C. mi-a placut: nu ma asteptam sa aflu atata cruda poezie, atatea pagini definitive; o inexprimabila multumire). Costica se amuza, e tare fericit si flatat ca-l discutam.
17 noiembrie 1932. Dimineata cenusie. Vreau sa scriu, ca am despre ce scrie. Vine Barbu (Brezianu). Glumim. As fi tare curios, feminin cum e, sa-l vad in exercitiu, ca Judecator de Instructie. Trebuie sa fie o comedie. O halima. Cu Eugen la cinema. Vedem Viciul blond, cu Marlene Dietrich. Daca n-ar fi frumusetea ei excitanta, vocea ei imediat tulburatoare, filmul ar fi o porcarie melodramatica, cum si este de altfel. Sunt in sala totusi cucoane care plang. Desigur, viata e tocmai ca in film. De aceea induioseaza. De aceea nu-mi place. Plec singur: incotro? Ce sa fac la 6 si jumatate? Intalnesc o fata dulce, nespus de dulce. Imi propun s-o urmaresc. N-am facut de nu stiu cand asa ceva. Are tocmai picioarele care-mi plac si o lumina a fetei care ma intimideaza. Calca sigur si repede. Simt ca as iubi-o. Simt o pofta nebuna s-o sarut, s-o mangai. Cum s-o acostez insa? Vad cu tristete, cu amaraciune, cum am sa renunt la ea. A intrat intr-un magazin. Astept catva timp. Apoi renunt.
Ce-ar fi sa fac anume gesturi ireparabile? Simplu, m-as obisnui cu ireparabilul. Acasa. Joc table pana ce jocul ma nauceste. Plictiseala. Glume. Somn.
18 noiembrie 1932. Am fost la Titel (Comarnescu). Volubil ca intotdeauna, politicos, simpatic, trepidant. Munceste. Fise peste tot. Imi vorbeste despre “Criterion”, despre “basbuzucii nationalisti care-si fac de cap, in tara asta in care taranoii – ajunsi intelectuali – fac dictatura”, despre tineri, despre cartile lui… Efervescent si idealist, cunoaste totusi gama dezamagirilor, putreziciunea careia ii e sortita orice actiune omeneasca, vanitatea celor pamantesti, moartea care se alege din cel mai scump efort al nostru. Ma simt tare golas fata cu el, dar nu stingher. Ce atitudine sa iei, daca si el e de parerea ta? Ce sa mai spui, daca el spune atat? Simt ca daca ar tacea ar fi o tacere antarctica. Nu stiu cata placere simte T. sa stea de vorba cu mine. Nu cred ca el se satisface vorbind. Hotarat, tine la mine: asta se vede din atentia cu care ma impresoara, din interesul pe care-l are pentru gandul, fapta si vorbele mele, atatea cate se dovedesc. Imi spune ca e plictisit de lipsa lui de independenta la varsta pe care o are, ca trebuie sa suporte sclavia a numeroase conventii si obligatii, ca mult ar vrea sa se fi nascut in America, in Anglia sau Germania, ca vrea sa renunte la bani, la fleacuri si sa se ocupe cat mai atent cu filosofia – orice s-ar intampla.
Il vad pe Octav Ulutiu. Pleaca la Paris. Acum il vorbeste de rau pe Costica, enervat de faptul ca i se aduc pentru roman – pe care inca nu l-a citit – atatea sfruntate elogii. De ce-or fi tinerii astia inteligenti patimasi pana la prostie?!
Vine Costica la mine. E furios ca nu se scrie despre el. Ma amuza. Il iau in balon pe chestia asta. Mergem la N. (Nae Ionescu) Isi incepe cursul. Isi bate joc de sisteme si filosofii. Filosofia concretului. Fiecare incepe cu el filosofia. Posibila doar o comuniune, nu o colaborare. Nu facem de placere si nici ca meserie filosofie, ci de groaza, ca sa ne situam in univers, sa ne rafuim cu existenta, cu noi insine. Chiar si intrebarea noastra intra in intrebare (ca si ridicolul). Filosofii au aflat puncte de vedere, nu de ajungere. Solutii nu sunt. Toata filosofia nu serveste la nimic, nu ne inainteaza si nu ne ajuta cu nimic. Noi, in noi, proces de creatie. Filosoful stiintific – bacan care vinde branza altuia. Unul care continua filosofia lui Descartes n-a adus nimic nou. Trebuie o pornire de la tine, nu de la altul. N.(ae) emotionat, trist, vioi totusi, de-o sinceritate si de-o ironie necrutatoare, ganditor afirmand ineficienta dialecticii. Daca ar fi sa cred intr-un om, as crede in el. Constat ca mesteca exact ce mestec si eu. Si apoi, cine mai e in aceasta Romanie in afara de Nae in care poti crede? Era Parvan. E Iorga (in care au crezut si cred unii, dar eu nu pot crede). Altul nu gasesc.
Seara Lucian Boz, Ulyse. Horia. Eugen: pachet de nervi. Chestie de orgoliu – furie. Temperament febril-belicos. Spirit de dominatie. Nu exista succes si afirmare decat pentru ambitiosi, vanitosi si temerari.
Barbu, Eugen si eu. Nebunii. Vizitam diversi prieteni, dar nu gasim pe nimeni.
Te intalnesti cu un prieten bun, pe care nu l-ai vazut de multa vreme. Te intreaba: “Ce mai faci?”; il intrebi: “Ce mai faci?”. Nu stii nici tu ce sa-i raspunzi. Taci, te balbai, faci o gluma sau alta. O data, de doua ori, de trei ori. Incerci sa sugrumi banalul, sa lansezi un raspuns original, dar intr-un sfarsit te dai batut. Raspunzi ca faci bine si termini. Daca se intampla sa ai predominant o viata interioara, sa nu ai o activitate de care sa poti vorbi, nu stii ce sa raspunzi, nu stii cum sa satisfaci curiozitatea bunului tau prieten. Faci fete-fete si raspunzi ce-ti vine mai repede pe limba.
19 noiembrie 1932. E penibil sa n-ai bani, sa astepti, doar o pica ceva din cer. Sunt, de altfel, destul de liber, iata. Si nu stiu cum sa-mi umplu mai placut ziua. Ma duc la cursul lui N.(ae Ionescu) despre statistica. Prietenii sunt in par. Toti adusi de un acelasi vant parca. Barbu, Cioran, Horia, Hanny, Eugen, Costin, Eugenia Axente, Varinca, Ungher, Costica etc. N. se prezinta magistral. Ziaristica nu l-a micsorat in nici un fel. Informatie, logica, profunzime, prospetime, indrazneala – toate in plin subiect. Nimic laturalnic, accesoriu.
Epatant tip! Eu n-am sa fiu niciodata capabil sa scriu in aceeasi zi un articol despre contingentare si sa tin un curs de filosofie, o substantiala prelegere. Sunt teribil de superficial: o constat cu spaima uneori, atunci cand ma departez de esente. In cele esentiale sunt pe aceeasi linie cu cei mai sarguitori si mai documentati. Vreti o mostra de adevar, adevarat pentru toti? Moartea – mai tarziu ori mai devreme – ne va inghiti cu o egala usurinta pe toti. Iata o realitate care da cu tifla peste nasul celui care se increde prea tare in propria lui nimicnicie.
Cat de stupida mi se pare dorinta de obiectivitate a unora! Stupida, fara a fi deplasata totusi. De pilda eu, care ma erijez in campion al subiectivitatii, nu sunt mai breaz. Te priveste ce aere iti dai, condamnand cutare lucru, discutand o chestie grava, infierand o imoralitate. Cum de nu-ti dai seama ca esti un caraghios? Si ridicol pe deasupra.
Daca viata e facuta ca sa-i incerci bucuriile, sa le actualizezi in cat mai mare numar – viata mea e inutila. Am ratat sistematic (vorba vine) toate bucuriile posibile, intalniri care daca aveau loc puteau aduce pasiuni, spectacole jinduite doar, desi mi-ar fi putut fi accesibile.
Am fost cu Barbu la “fete” (Vera si Leta). Mai era cineva, poreclit Pustiu, foarte simpatic si familiar. M-am simtit bine. Ca la mine acasa in zilele cand sunt vesel. Am glumit, am ras, am povestit. Fete inteligente, fete simpatice. Cam prea obsedate de cinema si de filme pe care, eu unul, le ignoram. Simteam ca, in definitiv, asa se farama, se risipeste timpul in conversatii, in glume, in seri petrecute intre patru pereti si intre patru, cinci oameni. Viata se compune din toate cate facem si induram si… din multe altele. Pentru linistea sau nelinistea noastra adanca, viata de petreceri, de societate, de bal etc. este accesorie, daca nu absolut straina. Cautam insa indarjiti aceasta viata. Trebuie sa ne satisfacem o nevoie de dans lumesc. Multi nu cunosc decat o astfel de viata, cu triviale exaltari, cu vagi luminari ale unui colt de suflet nevazut. In buna parte, societatea ne modeleaza constiinta. Constiinta mea o simt deschisa, de preferinta, altor realitati prea putin vizibile. Din cufundarea in mine si intoarcerea pe toate fetele iese cateodata adevarul nud.
Ma intorc pe un frig aspru. Pe jos, fireste.
Fragment din Arsavir Acterian, Jurnal, in pregatire la Editura Humanitas