17 iunie 1958. (…) Jeny (Acterian) ma iubea cum nu meritam. Viata de comuniune sufleteasca care se crease intre noi se anima cu toate bucuriile mici si cu marea suferinta care ne apasa. Nu existau secrete intre noi. Toate secretele ei si ale prietenelor ei erau impartasite. Nu era nevoie sa vorbesc ca sa-mi ghiceasca gandurile, starea sufleteasca, dispozitia in care ma aflam. Mai ales in ultimul timp, clarviziunea ei devenise uimitoare, descoperindu-mi cele mai ascunse ganduri si sentimente, citind in ochii si expresia fetii mele ca intr-o carte deschisa. Nu mai era chip s-o mint, oricat as fi vrut, in anumite imprejurari, s-o feresc de un surplus de durere si ganduri negre.
Intre doua si trei noaptea ma trezesc regulat cu o senzatie neplacuta la cap, cu un foc in inima. E ora la care ma trezeau gemetele ei de durere, de amara zvarcolire in transpiratii si mancarimi intolerabile. Se ferea – saracuta – cat putea sa ma cheme, voind sa-mi crute somnul. Gemea doar atunci cand exasperarea si suferinta ei ajungeau la paroxism.
18 iunie 1958. Am visat-o iar pe Jeny intr-una din scenele obisnuite in care ma implora sa nu mint. Recunosc ca minteam, dar puteam sa n-o fac? Intr-adevar, minciunile noastre ii faceau fizic rau. Ajunsese sa ne suspecteze fiecare cuvant, chiar si adevarul. Ura minciuna si se minuna cum putem sa mintim cu atata convingere si naturalete! Adevarul insa i-ar fi fost mai greu de suportat decat minciuna. Doctorul Cristescu, pe care-l obligase sa-si dea cuvantul de onoare ca n-o va minti si-i va spune tot adevarul, imi spunea: “I-am dat cuvantul ca n-o voi minti, dar am mintit-o. Si, oricate cuvinte as da, tot as minti-o!”. Omul – cat ar fi de tare – nu poate suporta orice fel de adevar, mai ales cand e la mijloc o chestiune de viata si de moarte, cand adevarul inseamna condamnare la moarte.
19 iunie 1958. Intr-o zi cand era si Cola (Tomazoglu) la noi, Jeny spunea: “Iata, o sa vie o zi cand eu nu voi mai fi aici. Si viata o sa curga mai departe. Voi o sa va vedeti de treburile voastre, o sa va induiosati gandindu-va la mine, o sa ma evocati. Lucrurile acestea, cerul acesta, copacul acesta, peisajul acesta nespus de frumos, de incantator, vor continua sa fie pentru voi, dar nu vor mai fi pentru mine!”.
Aceasta zi a venit si nimic nu e de facut ca s-o reinviu pe Jeny. E groaznic acest lucru. Si cand te gandesti: cu fiecare din noi se va intampla la fel, in chip absolut firesc si totodata absolut miraculos.(…)
21 iunie 1958. Am fost ieri la Spitalul I.C. Frimu. Trecand prin fata usii ascensorului, m-a trecut un fior. Acolo Jeny si-a trait in noaptea groaznica de 28 spre 29 aprilie ultimele momente, asteptand cheia care nu mai venea. Acolo mi-a vorbit pentru ultima oara Jeny. “Ridica-ma! Ridica-ma! Simt ca mor… daca nu ma ridici… mor…!” Am ridicat-o cu greu, urmarindu-i ochii care se dadeau peste cap… Murea… Toata stralucirea de foc a ochilor ei se stingea. Cateva minute de lugubra suire cu ascensorul si Jeny, zdruncinata de miscarile contradictorii ale celor ce cautam s-o asezam in pat, isi va da duhul. Ultimele clipiri ale genelor au fost intovarasite de palmele ce-i tragea Nelu, menite probabil s-o readuca in simtiri. Zadarnic. Viata sufletului ei inaripat s-a scurs dintr-un trup vlaguit.
In acelasi loc, in acelasi pat – mi-a spus Nelu astazi –
s-a sfarsit si conu Titu – tatal sau. Atmosfera grea de tacere si semiintuneric a ascensorului, suisul incet, parca spre moarte, le simt ca un cutremur in mine. N-au trecut inca zile destule ca sa uit. (…)
22 iunie 1958. Jeny vedea ca moare, dar spera inca, pentru ca dorea sa traiasca. Viata ei devenise imens de grea, de nesuportat. Dar ea iubea viata atat de salbatic incat se crampona de ea, de resturile ce-i mai ramasesera, de slabele, din ce in ce mai slabele puncte de sprijin
care-o mai sustineau. Voia si nu mai voia sa traiasca. Ne cerea otrava in momente de exasperare si de bezna, pentru ca, in momentele de acalmie, sa ne ceara asigurari ca va trai. Cauta sa citeasca in ochii nostri daca e intr-adevar condamnata definitiv sau nu. Nu-i venea sa creada ca va muri, asa, dintr-odata. Minciunile noastre, sperantele – biete sperante schioape – pe care i le serveam erau de natura s-o linisteasca un timp – prea scurt timp. Si ea se preta la acest joc cu ingenuitate, cu candoare; ea care ne dezvaluia toate minciunile, ne denunta cu vehementa necrutatoare toata minciuna (prea) putin amagitoare cu care o inconjuram.
N-aveam alt joc. Nu poti sa spui ca va muri unui om care mai are chiar si cateva zile de trait; nu poti sa-i iei astfel ultima speranta pe care o cultiva in ascunzisul sufletului, ultima amagire pe care nici cea mai perfecta luciditate n-o poate impiedica sa fie, chiar si ca o slaba palpaiala.
Unul dintre doctorii ei imi spunea, dand neputincios din umeri: “S-a facut tot ce s-a putut. De trei ani o tinem in viata ca prin miracol”. Bata-i sa-i bata de doctori! Daca ne-am fi luat dupa spusa lor, Jeny trebuia sa moara in cateva luni dupa depistarea bolii. Si iata ca a trait inca trei ani. E adevarat, trei ani de chinuri, de cosmar, dar in care a putut si respira in voie, a ras, a sperat, a admirat, a iubit, pe un fundal insa sumbru de obsesie a mortii.
Pana si in preziua mortii – cand puntile cu viata se rupsesera aproape total si cand luciditatea ei extraordinara vedea sfarsitul venind fara ca sa se mai poata face ceva – nu o data am surprins-o nadajduind. Licariri de sperante intr-un suflet de-o inflacarata tinerete care se impotmolea in moarte, se sufoca. Marturisesc ca am crezut, am sperat si eu – impotriva ingrozitoarei evidente – ca nu e inca la mijloc decat o criza trecatoare, nu finalul, nu ireparabilul, nu moartea care totusi a coborat printre noi ca un far straniu si absurd.
28 iunie 1958. Jeni a lasat un gol in mine pe care nimic nu-l poate acoperi. Gol sfasietor. Parca nici la pierderea mamei, nici la disparitia lui Haig (Acterian), nici la moartea tatii, nici la ireparabilele rupturi cu doi dintre cei mai iubiti dascali ai mei n-am simtit o asemenea durere persistenta si inlantuitoare. Incerc zadarnic sa ma las de fluxul vietii si as minti daca n-as recunoaste ca ma scald uneori in viata mea superficiala si stupida ca intr-o baie de uitare.(…)
6 iulie 1958. Nu reusesc sa scap de datorii. Sunt coplesit. Uneori sentimentul acestor obligatii devine intolerabil. Radioul lui Jeny – tovarasul ei consolator de zi si noapte – l-am dat lui Cola. Poate astfel sa acopar o parte din datorii. Nu regret ca l-am dat lui Cola. Amandoi isi spuneau pasurile in fata acestui aparat, ascultandu-l pe Georges Brassens, cantaretul lor preferat. Mi-ar fi placut poate sa ascult si eu muzica de concert, dar
nu-i momentul: trebuie sa ma ostenesc cat mai mult sa-mi platesc datoriile – datorii de onoare.
Cand refac ultimele ceasuri ale Jenychii imi dau seama ca moartea pe care o astepta de mult, pe care o adulmeca, care o inspaiminta necurmat, a venit totusi prin surpriza.
Simtea si o spunea – pe cat sufocarile ii permiteau – ca moare, dar omul inca viu din ea nu realiza deplin finalul unei vieti, inceputul mortii. Agonia – lupta fizica din ce in ce mai tare si mai accentuata care domina lupta sufleteasca – intuneca treptat, treptat viziunea sumbra a mortii care se apropia. Asfixia a survenit pana la urma punand capat agoniei. Lumina ochilor ei incandescenti – singura lumina ce mai vorbea – s-a stins dintr-odata cu un ultim horcait nezgomotos. (…)
Era intepenita de sale. A vrut, de nevoie, sa se miste singura ca sa-mi crute somnul. Miscarile grele, efortul prea mare pentru un trup stors de puteri au dus-o la o secunda de dezechilibru… A cazut greu in plina noapte si si-a rupt mana stanga. Prabusire totala fizica si sufleteasca. Ea, care se ingrijea cu sfintenie de curatenia ei, era condamnata sa zaca inerta. Orice miscare, orice gest necesita o trudnica asistenta. Ultima din ultimele ei voluptati – calmant in crizele de mancarimi si transpiratie – imbaierea ii era refuzata pentru cine stie cat timp, poate pentru totdeauna. Din acest moment, pofta ei de mancare a incetat. A inceput sa i se voaleze vocea. Dispretuindu-si neputinta, vorbea, vorbea cascada. Glumea, se ironiza, cauta sa inteleaga, sa-si lumineze viitorul, sa vada ce ar fi de facut ca sa scape de clestele neputintei, suferintei, mortii.
Ragusea din ce in ce mai mult… Gafaia… Doctorii spuneau: criza de astm. Se sufoca… se sufoca… Nu mai putea respira. Se smulsese la un moment dat din pat – ea, care nu putea face o miscare singura – si o duseseram la fereastra pe un scaunel. Isi dezvelea pieptul in aerul rece si inghitea aerul cu nesat, cu lacomie nesatisfacuta. Nu-i ajungea aerul… Plamanii ei nu mai absorbeau suficient aer… Se sufoca… Avea nevoie de oxigen. Dar n-a fost chip sa ajunga la oxigen. A murit inainte de a ajunge la el.
Din volumul in pregatire la Editura Humanitas