Arta, arhitectura si spleen

La Inceputul lui 2007, Galeria Anaid lansa anaid art+architecture project, un program ambitios, desfasurat pe parcursul intregului an, realizat in colaborare cu firma de arhitectura Studio Kim Bucsa Diaconu.
In cadrul sau, fiecare expozitie beneficiaza de o ambientare arhitecturala proprie, mulata pe conceptul curatorial, lucrarilor construindu-li-se un context specific, diferit de cel superuz(it)at al White Cube-ului. In expozitia curenta, picturile Anei Maria Micu sunt plasate pe placi de prefabricate, ambientarea prelungind nota de nefiresc si de iluzie, jocul interior/exterior – placile de BCA nu alcatuiesc nici una, nici alta, ci un spatiu fara nume, aparent neutru, dar de fapt subtil angoasant, congruent cu lucrarile. Artista opereaza cu un minim de elemente, iar picturile sale nu au nimic intimist, placut, agreabil. Nu ofera o receptare confortabila privitorului si evita capcanele “frumosului”, cu toate derivatele sale. Ana Maria Micu practica o pictura minutioasa de un hiperrealism morbid, cu atmosfera neoromantica si valente suprarealiste, in care se simte suflul scolii de la Cluj, dezvoltand un calofilism straniu, paradoxal, cladit pe “bube, mucigaiuri si noroi”, cu trimiteri la Baudelaire sau la muzica Dead can Dance.
Cea de-a doua expozitie a sa la galeria Anaid, Ideal Spleen, se prezinta ca un istoric al aparentelor esecuri inregistrate in urma incercarilor repetate de auto-cunoastere. Trei serii de lucrari recompun o imagine asupra eului auctorial, vorbind despre interioritate, alteritate, autorship; trei cautari sub semnul staticului aparent, al tacerii. Privim colturi de incaperi – usi, spatii goale; fragmente ale propriului corp compuse cu drapaje si flori precum in clasica natura statica, si “autoportrete”.
Genurile picturale sunt insa demitizate fara mila. Interioarele sunt spatii goale, usi ce nu poarta simbolul aureolat al trecerii; propriul corp, fragmentat, reificat, mortificat, e parte a unei naturi statice in care buchetul de flori aduce a obicei de inmormantare, iar drapajul aminteste lintoliul. Corpul devine “corpse”, disecat de privirea lucida, rece, ca de un bisturiu. O privire chirurgicala, parand a urmari infimele transformari ale celulelor.
Pictura sa e o documentare avida, fara nici un retus, fara infrumusetari, fara alta semnificatie declarata decat a scopului in sine, inregistrand cu detasarea unui aparat fotografic. Autoscopia neinduratoare e marturia unei fugi narcisice de narcisism. Titlul dat seriei de autoportrete, Reflex, atrage atentia asupra lipsei de identitate dintre eu si proiectia sa. Je est un autre. Propria imagine este re-apropriata ca pe a cuiva strain. Minutiozitatea redarii si cruzimea privirii nu au de aceasta data nimic de a face cu traditia picturala evocata de clarobscur, ci cu istoria vizuala recenta; cadrele inghetate aduc a potentiale “still-uri” dintr-un film. Este eternizata efemeritatea unui moment oarecare.