Convingerea mea, impartasita si de altii, asupra conditiei esential “calatoare” a omului, isi are, desigur, scepticii sai. Nu toti cred ca omul si-ar implini menirea, ca homo viator, calatorind. Sunt unii ganditori care afirma ca, pentru o implinire a intelectului si a simtirii, calatoriile nu sunt de niciun folos, ca un “voiaj in jurul odaii” ori a propriului craniu e de preferat unei iesiri in lumea larga. Nu ma indoiesc ca meditatia in recluziune poate oferi adeseori mai multe si mai pretioase date sau daruri decat deambularea prin lume.
Mai sunt altii, dezabuzati de spectacolul universului “mut” – cum spunea Pascal, cei dupa care oriunde te-ai duce n-ai putea intalni decat aceiasi nori, aceleasi pietre, aceiasi copaci, aceiasi oameni. Atunci cand autorul Imitatiei lui Cristos sustine aceasta idee a monotoniei lipsita de interes a unei lumi pretutindeni aceeasi, atunci cand Pascal considera ca tot raul pentru om deriva din neputinta sa de a ramane linistit, impacat, inchis in odaia lui, ei nu gresesc. Mantuirea sufletului nu are nevoie de agitatia trupului, de ratacirea lui prin lume. Universul insusi ni se deschide patrunzand in noi insine. Dar nu este, oare, insasi aceasta explorare a noastra o patrundere sau o iesire in lume?
Si, totusi, deschiderea noastra inafara, spre varietatea din acest cosmos, calatoria noastra prin lume este necesara chiar pentru implinirea conditiei noastre umane. Sunt profund gresite opiniile acelora care, neluand in seama, pe deoparte, varietatea lumii, pe de alta parte necesitatea cunoscatorului de a se parasi pe sine pentru a patrunde in universul cognoscibilului, au repudiat o pasiune a calatoriilor. Dupa cum pentru a-ti cunoaste tara trebuie sa o cutreieri, pentru a cunoaste omul trebuie sa cauti lumea deschisa a oamenilor. Nici sufletul nu se poate mantui ramanand pururi inchis intre fruntariile propriei tale fiinte.
Dar sa lasam speculatiile acestea pe tema beneficiilor sau maleficiilor calatoriei. Arta de a calatori se intemeiaza pe altceva decat pe o idee referitoare la finalitatea intelectuala sau spirituala a calatoriei. Este un temei profund sensual conjugat cu temeiurile morale care justifica necesitatea unei asemenea arte. Ce m-a facut sensibil de cand ma stiu la farmecele calatoriei? Mult inainte de fi deprins desfatarea contemplarii artistice sau a savurarii prin toate simturile a altor bucurii, am gustat, cu inocenta celei mai fragede pruncii din placerile calatoriei. Socotesc drept unul dintre privilegiile copilariei mele faptul ca Tatal meu, ca avocat in contenciosul cailor ferate, fiind obligat la frecvente deplasari, prinsese gustul voiajurilor (probabil inca mai dinainte, din timpul primului razboi mondial, cand obligatiile sale militare l-au facut sa cutreiere din Wolhinia pana in Karstul triestin, intinsul imperiu austro-ungar), inoculandu-mi si mie acest gust. Faceam cu ai mei, in copilarie, destul de dese calatorii, prin tara desigur; numai parintii fusesera, in anii aceia, inainte de-al doilea razboi, prin strainatati. As fi ascultat la nesfarsit povestirile lor despre Paris, unde statusera mai multa vreme, Coasta de Azur (pe care continui sa o vad acum cand traiesc pe aceste meleaguri si cu ochii de altadata ai Mamei mele), Genova, Lausanne si altele. Pana si ceea ce le displacuse ma atragea, ca de pilda mirosul uleiului de masline incins, pe care Mama (obisnuita cu bucataria veche ardeleneasca in care se gatea numai cu untura de porc) il simtise cu dezgust plutind in jurul si, binenteles, inauntrul restaurantelor frantuzesti.
Am cunoscut, deci, de timpuriu atractia sensuala a altor locuri, lucruri, fapturi decat cele prea bine cunoscute. Dar sensualitatea aceasta legata de ceea ce este strain isi avea poate radacina intr-o mai profunda nevoie de instrainare, intr-o vointa de alteritate. Sa fie, oare, o dubla apetenta, paradoxala, cea care ma impinge, ma atrage irezistibil spre lumea lucrurilor statornice si, in acelasi timp, spre cea fugitiva, in continua schimbare, a calatoriei? Multa vreme mi-au fost interzise satisfacerea uneia si alteia dintre aceste propensiuni. Ani de zile am fost redus la despuierea celulei si la nemiscare. Si chiar iesind din temnita ingusta in aceea mai larga a intregii tari, a unei intregi parti din lume transformata intr-o inchisoare a popoarelor, nu se iveau decat prea putine prilejuri de a-mi satisface cele doua porniri. Acea indelunga sufocare, acea refulare a multor dorinte esentiale m-a facut sa simt cu toate simturile ce inseamna libertatea de a calatori ca libertate a instrainarii. Condamnarea de a sta consemnat intr-un loc, acel “domiciliu obligatoriu” pe care l-am trait nu numai intr-un sat de fosti puscariasi din Baragan, ci si mai apoi in Bucurestiul anilor ce au urmat, a exacerbat in mine pornirea spre instrainare, spre destarare. Desigur, constiinta, spiritul subiectiv se revoltase dintru inceput impotriva tuturor ingradirilor libertatii. Catusele iti intrau in carne, ghiulelele tarate mi-au lasat multa vreme pete maronii pe glezne. Nu si in spirit.
Cand, in cele din urma, am putut pleca, nu m-am mai oprit. Este, insa, ceva in natura insasi a calatoriei: plecarea implica o intoarcere. Toate drumurile – scurte, lungi – trebuie sa aiba un sfarsit. Calatorului, cum spune batrana zicala, ii sade bine cu drumul. Dar ratacirea perpetua a lui Ahasverus e un blestem. Intr-un fel, orice calatorie, oricat de departe te-ar duce, se cere desavarsita printr-o intoarcere. Fericit cel ce, asemenea lui Ulise, are o frumoasa calatorie in urma lui, spunea Du Bellay. Farmecul calatoriei indelung ravnite, savurate din plin, se trezeste din nou prin retrospectie in odihna caminului regasit. Arta calatoriei se dedubleaza, se multiplica, se rafineaza atunci cand calatoria nu e doar aventura intreprinsa, traita, ci si reamintita, consemnata in cuvinte. Intorcandu-se la vatra, ratacitorul adevarat isi continua ratacirea peregrinand prin universul infinit al verbului.