Trebuie să fii cultivat pentru a face față cu brio unui dialog? Dimpotrivă, este mai degrabă un obstacol. În Anglia, clever este cam cel mai neprietenos lucru spus despre o persoană. Noi, cei de pe continent, nu suntem la fel de severi, dar în esență și aici se aplică aceeași regulă: ne deranjează când cei din jur ne terorizează cu înțelepciunea și cultura lor.
Regula supremă a conversației sună însă astfel:
SĂ NU PLICTISEȘTI!
Prețurile ridicate la care se ajunge cu prilejul licitațiilor sunt ușor de explicat și în lipsa mașinăriei de spălat bani a pieței de artă. Arta înseamnă investiție. Creșterea valorii de piață a lucrărilor-vedetă de pe piața de artă a fost în ultimii ani de-a dreptul spectaculoasă. De ce se întâmplă așa? Miliardarii nu știu ce să facă cu banii. Cum, după ultimul mare crah, nicio oportunitate de investiție nu mai poate fi considerată cu protecție de criză, ei preferă să îmbine plăcutul cu utilul și își atârnă capitalul de pereții palatelor lor de pe Rubliovka, la Moscova, sau de pe Bishops Avenue, la Londra.
Oligarhul rus Roman Abramovici încă nu știe să mănânce corect cu furculița și cuțitul – dar lucrările importante de artă contemporană achiziționate de partenera sa de viață îi asigură și lui acceptarea în societate. În zilele noastre orice proprietar mai răsărit de magazin cu materiale de construcție are avioane particulare și iahturi, dar cine vrea să se distingă cu adevărat trebuie să pătrundă în casta marilor colecționari. Niklas Maak, șeful redacției de artă de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, scrie următoarele: „Așa cum pe vremuri te întâmpina leul din marmură la intrarea palatului, ca însemn seniorial, simbolul suveranității absolute de astăzi este un rechin de-al lui Hirst expus în hol.”
Ar fi un semn de îngustime să ne plângem de una ca asta sau să îl facem răspunzător pe artist de lista colecționarilor săi, acuzându-l de o specie de prostituție. Oare arta nu-și manifestă capacitățile ei cele mai subversive tocmai în saloanele celor puternici? Ce poate fi mai încântător decât să ți-l imaginezi pe Abramovici în palatul său londonez, trecând pe lângă un cap de mort creat de Damien Hirst, acel memento mori făcându-l să se îndoiască zilnic, măcar o clipă, de intangibilitatea sa. Și dacă tot a venit vorba, de când este setea de prestigiu un argument împotriva artei pe care o protejează? Megalomaniei înfumuratului parvenit papa Iulius al II-lea, supranumit Il Terribile, îi datorăm una dintre cele mai mari opere ale umanității, Capela Sixtină pictată de un anume Michelangelo.
Așa cum ajung fetele nevinovate să facă trotuarul, la fel se întâmplă și la bursă, repeta Kosto mereu: „Mai întâi e curiozitate, apoi plăcere și la urmă lăcomie.” Verdictul său: „Pe vremuri, un tată își trimitea la bursă doar fiii cei mai nerozi. Cei înțelepți mergeau la universitate, să învețe ceva serios.”
La München ne întâlneam întotdeauna în vechiul bar Schumann’s, deoarece nu-i plăcea nicio cafenea din oraș. Însă cel mai bine se putea sta de vorbă cu el tot în cafenele, la Viena în Café Central, la Budapesta în Café New York, în acel extraordinar kitsch pompos. Cafeneaua era catedra lui, habitatul lui natural. Unde și-a petrecut o jumătate din viață în fața meselor minuscule, din marmură. Acolo ținea prelegeri, citea, cădea pe gânduri, ațipea, se trezea, conversa, iarăși citea… Mereu perfect îmbrăcat, pantofi Budapester impecabil lustruiți, jachetă de tweed, batistă în buzunarul de la piept, cămașă de comandă, niciodată cravată, întotdeauna papion.
„Răul? Răul suntem noi toți”, a spus odată un om, de a cărui prezență la dineul oferit cu prilejul aniversării mele de optsprezece ani voi fi întotdeauna mândru – și care, însuflețit de vin, mi-a ținut și o prelegere: Friedrich Dürrenmatt. Îl întrebasem de ce oamenilor le face atâta plăcere să asculte povești despre crime. Dürrenmatt mi-a răspuns că în fiecare dintre noi există o latură întunecată. Nenorocirea este că ne vine așa de greu să ne-o mărturisim. În schimb poveștile ne dau mereu prilejul să ne vizităm abisurile, de la o distanță sigură.
Vremea starurilor a apus – deși trăim într-o epocă obsedată de cultul starurilor. Zelul de a urmări viața vedetelor avea odată un voios parfum arhaic. La fel ca zeii grecilor antici, întruchipau idealuri omenești și slăbiciuni omenești. Acest voaierism mângâia nespus, reușea să potolească pentru o vreme propria nefericire. Era, chiar mai mult decât religia, opiu pentru popor. În era digitală, însă, Olimpul a fost luat cu asalt. Deodată, fiecare are în mână instrumentul multimedia propriu, cu care să se reprezinte pe sine. Exhibiționismul a înlocuit voaierismul, ca anestezic. Procesul de selecție, despărțirea celor care se bucură de atenție de cei care comunică în gol, este făcut de crowd intelligence, fiind acum cu adevărat democratic.
O singură dorință omenească pare mai veche și mai puternică decât nevoia de a privi sus, spre zei: dorința de a-i vedea doborâți.
Este adevărat că, prin intermediul dreptului roman, suum cuique a intrat în fondul comun al moștenirii occidentale, însă de fapt ce înseamnă exact „fiecăruia ce este al său”. Venim pe lume cu drepturi fundamentale? Ne este lumea datoare cu ceva? Răspunsul gândirii occidentale la această întrebare este mult mai echilibrat, dar experiența ne învață fără greș: da, lumea ne datorează ceva – și anume un șut în fund. Ascensiunea socială – și aici îl contrazic pe istoricul economist Clark – este totuși posibilă, însă numai pentru cei care au înțeles fără rezerve ideea că lumea nu-ți datorează decât acel șut în fund.
Nu de mult am participat la un dineu împreună cu soția mea, la Berlin. Miniștri, un fost cancelar, redactori-șefi, colecționari de artă americani, bineînțeles primarul Berlinului, toată lumea era prezentă. În drum spre casă, am întrebat-o pe soția mea cu cine îi făcuse cea mai mare plăcere să converseze. Fără să ezite, l-a indicat pe un bărbat plinuț, de vârstă mijlocie, greu de remarcat la prima vedere, care stătuse lângă ea, la masă. Știi cine este? „Nu”, mi-a spus. Știi cu ce se ocupă? „Habar n-am.” L-ai întrebat ce anume îl pasionează? „Nu, dacă stau să mă gândesc bine, eu am vorbit mai tot timpul. Cum este viața la Berlin și așa mai departe…” Ce se întâmplase de fapt? Soția mea avusese o întâlnire cu un bigshot. Bărbatul alături de care stătuse, abia trecut de cincizeci de ani, era un miliardar self made, aflat în topul celor mai bogați zece americani. Pe vremuri a fost cel mai tânăr manager de la Goldman Sachs, între timp este deținătorul celui mai de succes fond de hedging din lume și cel mai de seamă filantrop din Chicago. De regulă, asemenea persoane au două caracteristici comune. Mai întâi, nu simt nevoia să vorbească despre ele. Ce ar putea spune? Pe cine să impresioneze? „Tocmai mi-am cumpărat un Cézanne.” Sau: „Tocmai am donat o nouă sală de operații spitalului de copii din Chicago.” „Noul meu avion este un G-5.” Sună a fantezie. Apoi, pornesc în general de la ideea că nu știu destule și că este bine să afle mereu lucruri noi – și asta din cele mai neobișnuite surse. Urmăresc spusele unei femei frumoase la fel de însetați ca analizele specialiștilor lor în finanțe, și se întâlnesc cu un benzinar cu același interes ca pentru un pasionat al IT-ului. Sunt ascultători de performanță. Ascultă spusele interlocutorilor nu din politețe, ci pentru că informațiile prețioase răsar adesea din sursele cele mai neașteptate.
Atât altețele regale, cât și marii nobili privesc de sus, cu vag dispreț, către secțiunea a III-a. În secțiunea a III-a din Gotha, așa cum se cheamă manualul nobilimii editat inițial la Gotha, sunt listate acele familii care poartă titlu princiar fără să fi dispus vreodată de suveranitate teritorială, el fiind atribuit doar onorific (așa ca familiei Bismarck).
La baza tortului trietajat se află marea masă aristocratică, formată din simpli conți și baroni. Ei sunt urmașii acelor familii care s-au bucurat de privilegii fiscale în Vechiul Imperiu, dar fără să fi avut vreodată suveranitate asupra unor landuri proprii. Aceste familii au reprezentat grosul funcționărimii altețelor lor regale. De aceea ei au fost cei care s-au străduit să provoace șicanele despre care vorbeam mai înainte, cu prilejul reformelor teritoriale. Dușmănia istorică dintre mica și marea nobilime este de aceea extrem de acută.
(…)
SFATURI DE ÎNCHEIERE
Unii citesc cărți începând cu sfârșitul. Pare nefiresc, dar este un gest absolut nevinovat. O dovadă că suferim de exces de informație. Pentru cei în cauză, adică în primul rând pentru cei care își petrec mai toată ziua în fața unor mici ecrane, care au cu adevărat nevoie de o introducere în modul de comunicare IRL (In Real Life), pentru ei, prin urmare, am rezumat esențialul cărții în câteva vorbe, care să-i scutească de restul lecturii:
Zece reguli de aur pentru orice ocazie – cocktail party, recepție sau sărbătoare:
1. Stai drept! Mergi drept!
2. Nu lăsa niciodată să se observe că interlocutorul te plictisește. Nu te uita niciodată peste umărul lui, în căutarea altor persoane!
3. Fii interesat! Procedează ca marele maestru Clinton. Sau că ambasadorul din Liechtenstein la Berlin. Când vorbești cu oameni ca ei, îți transmit sentimentul că s-au trezit în acea dimineață cu gândul că trebuie să te întâlnească pe tine.
4. Nu lăsa să apară vreo pauză în conversație! La nevoie, întreabă: „Ce lucru frumos vi s-a întâmplat astăzi?”
5. Nu fi servil. Poți să și contrazici, când este cazul!
6. Nu fi arogant. Lasă-l și pe interlocutor să aibă dreptate!
7. Fii întotdeauna amabil cu angajații!
8. Nu jigni niciodată o mamă. Sau un câine.
9. Nu pune niciodată telefonul mobil pe masă.
10. Ascultă!
Teme care trebuie ocolite în societate:
* bărbierit în zone intime;
* concediere;
* dimensiunile tumorii bunicii;
* Orientul Mijlociu;
* deodorante;
* bilanțuri;
* divorț;
* teorii ale conspirației;
* digestie;
* herpes;
* poststructuralism;
* școlile Waldorf;
* nebunia dietelor;
* dispariția tipăriturilor;
* Vladimir Putin;
* vârsta gazdei;
* wellness center;
* taxa de moștenire;
* buchetul vinului;
* buchetul interlocutorului.
Teme mereu valabile în societate:
* nasturii de pe blazerul interlocutorului;
* pantofii doamnei din grupul vecin;
* ultima expoziție de la Whitney Museum;
* revista Vogue;
* dispariția prânzurilor prelungite;
* piața neagră a pianelor;
* Münchenul în anii șaptezeci;
* zvonuri;
* meniul din localul londonez Rawduck;
* demodarea unor obiecte până nu de mult omniprezente (cabine telefonice, mașini de scris portabile) în epoca revoluției tehnice;
* pârtiile de schi;
* ultima carte a lui Faramerz Dabhoiwala (profesor de istorie de la Oxford, autor, printre altele, al volumului The Origins of Sex: A History of the First Sexual Revolution);
* Maria Furtwängler (Maria Furtwängler-Burda, cunoscută actriță de televiziune germană și medic);
* Ayurveda;
* uleiul de măsline de pe Insula Lesbos;
* străzile comerciale.
Niciodată de laudă:
* că nu îți citești corespondența;
* că menții curățenie impecabilă în mașină;
* că nu știi câți bani ai în cont;
* că ai mai mult de un amant;
* că pleci cu papucii de casă din hotel;
* că întotdeauna faci rost de masă la Jimmy’s, în Monte Carlo;
* că ești prieten cu Ayesha al-Gaddafi.
Cu ce te poți lăuda:
* că îți respecți siesta;
* că îți place să călătorești cu trenul;
* că îți place să fii șic;
* că îți place singurătatea;
* că te simți bine în societate.
Nu te plânge niciodată de:
* mâncare;
* programul de televiziune;
* toaleta din cafeneaua Hawelka de la Viena;
* costurile pentru internatul copiilor;
* angajați;
* propriul șef;
* partenerul de căsnicie;
* piercing;
* Angela Merkel.
Te poți plânge de:
* temperatura șampaniei;
* avocatul propriu;
* taxiurile din Hamburg;
* consilierul propriu în materie de artă;
* coada de la șaormeria lui Mustafa din Kreuzberg;
* cafeaua servită pe Air Berlin.
Câteva sugestii de deschidere a conversației:
1. „Ați auzit că la Breguet au lansat o linie de brățări pentru transportat poloniu?” (Când nimeriți într-un cerc de oligarhi ruși.)
2. „Care a fost cea mai lungă perioadă petrecută fără să dormiți?” (În discuțiile cu soldați sau când sunteți lângă ringul de dans din clubul Berghain.)
3. „Dacă ați vrea să puteți comite un delict fără să fiți prins, care ar fi acela?” (Când vorbiți cu un patron.)
4. „Care este filozoful preferat?” (În discuțiile cu cei din branșa modei.)
5. „Când v-ați dat seama pentru prima oară că sunteți deosebit?” (În conversațiile cu narcisiștii. Știu ce spun, funcționează fără greș.)
Cele mai mari șapte păreri greșite auzite la cocktail party-uri:
1. Maria Antoaneta a spus: „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac?” Adesea, o poveste născocită poate să se apropie de adevăr mai mult decât cel mai categoric adevăr. Nu în cazul nostru. Ultima regină a Franței nu a fost o persoană fără inimă. Și nu a rostit niciodată asemenea cuvinte. Este posibil să fi fost pronunțate de o metresă a lui Ludovic al XIV-lea. Dar e sigur că Maria Antoaneta i-a cerut politicos scuze călăului ei, după ce l-a călcat pe picior, în drum spre ghilotină.
2. Folosim doar 10% din capacitatea creierului nostru. E o pură inepție, ceea ce arată perfect cercetările tomografice. Funcție de solicitare, însă, diferitele regiuni cerebrale pot să se activeze sau nu.
3. Dom Pérignon (1638–1715) a inventat șampania. Greșit. În vremea sa se cunoștea de mult că fermentarea vinului produce bule de gaz. „Méthode champenoise” se folosea în Anglia încă din secolul al XVI-lea. Ceea ce lumea îi datorează cu adevărat călugărului benedictin este o altă descoperire: prin amestecarea unor varietăți de struguri diferite se pot obține vinuri calitativ superioare.
4. Hitler a fost vegetarian. Toate biografiile lui amintesc de plăcerea cu care consuma cârnați, însă uneori, din cauza problemelor digestive, i se recomanda să renunțe la carne. În realitate, vegetarianul a fost Himmler.
5. Băutura preferată a lui James Bond este Dry Martini. În romanele lui Ian Fleming, Bond bea în total o sută unu pahare de scotch – însă numai nouăsprezece Martini.
6. Corzile de vioară se fabricau odinioară din intestine de pisică. Gogoși. Zvonul a fost răspândit chiar de violoniști, ca să-și păzească instrumentele de furt (după cum se știe, aduce ghinion dacă omori o pisică).
7. Stridiile au efect afrodiziac. Nu, din păcate. Cel puțin nu imediat. Stridiile sunt pline de potasiu, fosfor, sodiu, calciu, magneziu, fier, cupru și de vitaminele A, B, D și E. Tot stridiile au și conținut ridicat de zinc, care stimulează secreția de testosteron a organismului. Însă devin eficiente doar consumate cu regularitate. Casanova mânca zilnic câte două duzini.
Locuri în care e preferabil să nu începi o conversație:
* în fața ghișeelor Deutsche Bank din Vaduz (Liechtenstein);
* în ambulanță;
* în camera de interogatorii a CIA-ului;
* într-o celulă de închisoare;
* la toaletă;
* în elicopter;
* în tribuna fanilor din Westfalenstadion (Stadionul echipei Borussia Dortmund);
* în saună (și în spațiul de odihnă!);
* în sala de așteptare de la agenția pentru locuri de muncă;
* pe Herbertstraße (stradă a cunoscutului cartier St Pauli, din Hamburg);
* sub streașina unei capele mici, când plouă cu găleata;
* în lift;
* în sala de așteptare a cabinetului lui dr. Mang (cunoscut specialist în chirurgie estetică);
* pe malul Lacului Constance.
Cum te poți face iubit în societate, garantat:
* achitând nota de plată.
Trei reguli de aur ale beției:
1. Dacă ne îmbătăm, să o facem cu intenție.
2. Din când în când, un pahar de apă.
3. Tot ce a fost spus, indiferent ce, trebuie uitat a doua zi. Nu vorbiți niciodată, nimănui, despre acea noapte. Niciodată.
Trei reguli importante pentru dinner party:
1. Să întârzii întotdeauna un sfert de ceas;
2. Să nu pleci niciodată ultimul;
3. Să nu comentezi nimic despre mâncare.
Lucruri pe care, când ești gazdă, trebuie să le ai mereu pregătite:
* cuburi de gheață;
* paracetamol;
* boxe active;
* lichior de șarpe;
* iarbă (de grâu! Pentru băuturile organice!);
* telefonul pentru comandă de taxi;
* telefonul unui chiroterapeut.
Feluri de mâncare de evitat:
* creveți cu avocado;
* sufleuri;
* arici-de-mare proaspeți;
* spaghetti aglio e olio;
* ficat de vițel;
* raci vii, în alcool;
* sparanghel.
Feluri care trebuie neapărat servite:
* ficat de gâscă;
* fingerfood vegetarian;
* votcă;
* sorbet.
Personaje de evitat în societate:
* politicieni;
* lucrători ai Serviciului Federal de Informații;
* membri ai Partidului Liber Democrat;
* suporteri ai Califatului;
* redactori ai revistei Closer;
* prostituate;
* fostul amic al celei mai bune prietene;
* foști bancheri, astăzi sponsori ai artelor.
Lucruri care contribuie la strălucirea unei nunți:
* petrecerea să fie la țară;
* discursurile să fie spirituale (dar nu vulgare!);
* petrecerea miresei să aibă loc în seara dinaintea mariajului;
* te trezești în pat cu un alt invitat;
* la ceremonialul de oficiere să fii puțin mahmur și, după câteva ore de somn, să intri în biserică cu floare la butonieră și umflat la față;
* doamnele să poarte pălărie;
* domnii să poarte un costum clasic, respectiv morning suits (dar fără veste ridicole, multicolore);
* să fie foarte cald;
* șampania să fie bine frapată;
* după o săptămână, să citești relatarea evenimentului în Bunte și în Point de Vue.
Indicii după care recunoști o nuntă nereușită:
* se desfășoară într-o metropolă;
* Rolls-Royce-ul închiriat;
* ceremonia se desfășoară la ofițerul stării civile;
* confetti;
* smoching la lumina zilei;
* fratele miresei se ocupă de import-export.
Evenimente care nu trebuie ratate:
* Festivalul de la Salzburg;
* Festivalul de la Bayreuth;
* ceremonia de „dat cep butoiului” la Oktoberfest, la München;
* Bienala de Artă de la Veneția;
* concursul Miss Corviglia de la St Moritz;
* săptămâna de curse hipice de la Baden-Baden;
* gala de decernare a Premiului de film al Bavariei;
* nunțile din familia Oetker.
Neapărat de ocolit:
* Life Ball la Viena;
* Rosenball la Monaco;
* concursul Miss Sunshine de la Magalluf, în Mallorca;
* inaugurări de cluburi de noapte la Moscova;
* Berlinale;
* nunțile din familia Brenninkmeijer (proprietara firmei C&A).
Grupuri pe seama cărora să te abții de la bancuri:
* germani din Răsărit;
* vienezi;
* transsexuali
* beneficiari ai ajutoarelor sociale;
* jurnaliști din presa tipărită;
* moașe.
Grupuri pe seama cărora neapărat să faci bancuri:
* bancheri;
* travestiți;
* muntenii din regiunea Bernei;
* berlinezi;
* hamburghezi;
* plătitori de taxe.
Gata, asta a fost. Acum, tânăra generație se poate întoarce la aparatele ei electronice. Restul cititorilor, adică cei suficient de răbdători să citească volumul meu până la ultimul cuvânt, vor fi răsplătiți de mine prin dezvăluirea unui secret. Un secret care în mod normal le rămâne ascuns cititorilor de ghiduri practice de felul celui de față. El sună astfel: nu trebuie să te schimbi. Rămâi așa cum ești, cu bunele și cu relele tale! Dacă înțelegi această realitate, nu mai ai de ce să cumperi vreodată niciun ghid practic. Încercarea de a te schimba nu te duce nicăieri. Indiferent cât ar fi de lăudabilă tentativa de transformare, pornește de la o premisă falsă – dorința de a fi altul decât ești, de fapt. Desigur, poți oricând corecta un detaliu de comportament, însă obstacolul propriu-zis rămâne împăcarea cu propria ta natură. Doar cine este consecvent sieși, doar cine știe că este așa cum este și acceptă acest fapt – indiferent cât ar suna de paradoxal – păstrează cât de cât o șansă să se transforme. Pe înțelesul tuturor: Yo, chill! („Stai calm, șezi normal!”)
Fragment din Arta conversației, de Alexander von Schönburg. În curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts. Traducere din limba germană de Mihai Moroiu