Iata o arta care se pierde, daca nu s-a si pierdut in desisul salbaticit al “societatii” din zilele noastre. Ea a pierit cu desavarsire acolo unde lipseste societatea. Este cazul lumii – ca sa nu o numesc altfel – romanesti. O lume in care abunda vorbaria intempestiva, unde – orasenii indeosebi – au guri care monologheaza si prea putine urechi care asculta. Or, conversatia presupune in egala masura arta vorbirii si a ascultarii. Conversand cu cineva, dai si, deopotriva, iei.
Trebuie, fireste, ca pentru orice arta, o anume dispozitie, un anume talent pentru arta conversatiei. Mari maestri in alte arte, printre care si cele ale verbului, nu aveau chemare pentru ea. Blaga era printre acestia. Tacerile sale au devenit legendare. In realitate, puteai intretine un dialog cu el, dar in care sa fii cel ce da ghes vorbirii. Constient de carenta sa pe acest plan, poetul a fost detractorul “artei gaunoase a retoricii”. Formula nedreapta. Tacerea lui Blaga nu era doar o simpla urmare a neputintei sau nevointei sale de a vorbi, ci si a unei mai tainice inapetente de a asculta. Imi amintesc iritarea mergand pana la exasperare a unui onorabil profesor de la Facultatea de Medicina din Cluj (in perioada refugiului) care s-a oferit sa-l aduca in masina lui pe colegul sau filosof, de la Sebes la Sibiu. “Inchipuie-ti” – imi va povesti mai tarziu, cu o indignare mereu proaspata, medicul – “n-a scos tot drumul nici-o vorba, nici macar de politete. Se vorbea in masina, el tacea”. Indignarea i-ar fi fost si mai mare daca ar fi inteles ca Blaga refuza nu numai sa vorbeasca, ci si sa asculte. Atunci cand incepea sa te asculte, el replica, intra in dialog.
Intr-un strat mai superficial al conversatiei, aceasta este doar un joc de societate. In vechile saloane se practica intens acest joc. Astfel, in salonul ducesei de Guermantes, din In cautarea timpului pierdut, amfitrioana isi schimba fotoliul pentru a trece treptat pe langa fiecare dintre invitatii ei pentru a conversa cu toti. Politetea este un temei indispensabil al conversatiei. Dar, desigur, lustrele vechilor saloane s-au stins demult si, o data cu ele, a disparut o anume politete. Ceea ce nu inseamna ca pentru a conversa nu ai avea nevoie de te supune unor reguli de convietuire. Am observat aceasta mai mult decat in diferitele medii sociale frecventate in lume, intr-un mediu aparent ingrat pentru o “societate”: acela al detentiei. Intr-o celula unde eram inghesuiti 13, sau in reduitul Jilavei unde eram impreuna cu alti 30-40 daca nu 60 si mai bine, ne umpleam fireste timpul stand de vorba. Am vorbit mult si am ascultat mult in acei ani. Temele obisnuite ale convorbirilor curente in lumea “de afara” erau inlocuite acolo prin subiectele mult mai consistente ale intregii noastre vieti traite pana atunci, ravnite, visate si ale intregii lumi de care eram rupti, cu trecutul ei cu tot. Actualitatea politica, sportiva, spectacolele din lumea “libera” nu puteau constitui temele convorbirilor de puscarie. In schimb, de la gradinarit sau albinarit pana la existenta lui Dumnezeu, totul putea sa devina subiect de conversatie. Aceasta nu inseamna ca nu faceam decat sa ne transmitem unul altuia cunostinte. Conversatia nu este doar comunicare de informatii. Prin ceea ce comunici, vrei sa convingi pe altul, sa-l schimbi cat de cat, sa-i modifici viziunea despre ceva, daca nu chiar despre lume, in sfarsit, sa-l convertesti. Intr-o conversatie intervin idei, convingeri, credinte pe care vrei sa le impartasesti altuia, cu altul. Aici intervine arta persuasiunii, a convingerii prin retorica. Dar, tehnicile retorice cer sa fie secondate printr-un fel de telepatie: trebuie sa ghicesti ce anume gandeste celalalt cand spune ceea ce spune. Arta conversatiei este si una a divinatiei.
Ne lipseau, desigur, acolo in inchisoare, si in acest cadru al convorbirilor noastre, femeile. O convorbire exclusiv masculina este in mare masura trunchiata de ceea ce face farmecul convorbirilor, o anume doza de emotivitate, ce apare o data cu participarea la conversatie a femeii. Daca pe barbati vrei sa-i convingi, intr-o convorbire cu o femeie intervine intotdeauna – fie si numai in doze homeopatice – intentia de a seduce. Jocul de putere, dorinta de a te impune este dublat printr-un joc erotic, fie si numai subiacent, inconstient. Daca arta conversatiei s-a rafinat prin saloane a fost, inainte de toate, gratie prezentei feminine. Barbatii ramasi prea multa vreme doar intre ei se degradeaza, temele convorbirilor se saracesc, se vulgarizeaza. Se stie ca generalii de la Inalta scoala de Razboi recurg la aceleasi farse si glume cazone ca si elevii din internatele pentru baieti sau racanii din cazarme.
S-a vorbit mult prea mult intr-o perioada a secolului trecut, al XX-lea, despre “criza comunicarii”. S-a sustinut, eronat, ca in teatrul lui Eugen Ionescu ar fi fost tematic dominanta o asemenea criza. In realitate, teatrul acesta demonstra abuzul, supraabundenta comunicarii, nu lipsa, nu neputinta ei. Personajele ionesciene comunica, se “inteleg” chiar si atunci cand ceea ce-si comunica este perfect absurd. Nonsensul se comunica mai lesnicios decat sensurile. Este o apropiere, pe un anumit plan, intre dialogurile dramaturgiei ionesciene si vorbirea neautentica, “vorbaria” (das Gerede) heideggeriana. De o asemenea vorbire de dragul vorbirii, care a luat locul conversatiei, este plina lumea din zilele noastre. O vorbarie ce se intinde pe unde, umple programele de televiziune, circula pe Internet. Ea constituie unul dintre simptomele neobarbariei “postmoderne”.
Arta conversatiei este legata de o alta arta ce se pierde si ea si ar merita sa renasca: arta prieteniei. Ele se cer exersate, cultivate impreuna. Caci, conversand, ne exprimam – dincolo de noi insine, de cunostintele, de convingerile, de sentimentele, de pasiunile noastre – o funciara nevoie de altul. Nu este, oare, conversatia adevarata o aventura existentiala? Riscanta, ca orice aventura, ea pune la bataie nu atat cunostintele noastre, cat identitatea noastra. Dar despre aceasta alta data.