Ca un fiu al sangerosului secol al XX-lea, ca unul care am trait trei sferturi din acel secol pandit din toate partile de pericole, de amenintari – ale istoriei generale ca si ale celei private -, ma intreb acum, in amurgul vietii mele (ca si in zorii unui nou secol ce nu se anunta nici el mai putin sangeros decat predecesorul sau), daca am trait vreodata altfel decat pe marginea prapastiei. Ganditorul din mine, nutrit de gandirea atator filosofi si poeti, este foarte dispus sa vada in orice existenta umana una pandita de abise.
Pascal, savantul si credinciosul, atat de drag mie, din adolescenta pana in ziua aceasta tarzie, vedea la tot pasul cascandu-se langa el prapastia. Suntem mereu intr-o situatie-limita, ca orice vietuitoare condamnata la moarte, dar deosebirea dintre noi si toate jivinele celelalte este ca ne stim condamnati. Dar mai stim si ca salvarea este posibila.
Sa nu extind, insa, situatia aceasta a omului-pe-marginea-prapastiei la intreaga conditie umana. Las aceasta placere lui Cioran care s-a amuzat o viata intreaga privind omul dansand pe buza haului. Sa ma multumesc doar cu timpurile noastre, sa ma intorc la secolul nostru familiar si atroce, care ne-a oferit atatea posibilitati de a aluneca in jos, tot mai jos. Panica de ieri din gara madrilena Atocha (de unde poti lua trenul spre farmecele, spre parfumele, spre soarele Andalusiei), spaima iscata de exploziile criminale, de cate ori nu ne-a cuprins sub cele mai diverse forme, in cele mai felurite imprejurari! Daca nu erau teroristii basci sau emisari Al-Qaida, erau teroristii SS sau ai Armatei Rosii, ai Securitatii sau ai Partidului. Au fost si mai sunt, desigur, si panici aparent mai benigne, cum ar fi panicile de la Bursele din 1929 sau altele mai recente. Sa mai amintim cele la care erau supuse familii, populatii, popoare intregi, condamnate la stramutari fortate in Baragan, la deportare, la exod, la lagare de concentrare, la gazare?
Fireste, toate aceste infamii ale istoriei si-au avut profetii, propovaduitorii care investeau in ele credinte, ideologii, porniri justitiare ce se inchipuiau nobile, marinimoase, si care nu erau decat – in sensul cel mai propriu al cuvantului – prapastioase, intrucat deschideau in existenta omului, a oamenilor, prapastii. Intrebarea pe care, intr-un fel sau intr-altul, ne-o puneam noi cei ce respingeam aceste abjecte aberatii (seducatoare pentru multi ignari sau interesati), cei ce nu doream in nici un fel sa facem parte dintre acolitii, ciracii, slugile sau profitorii lor, cei ce nu eram nici inconstienti, ci, dimpotriva, prea constienti de periclitarea in noi a tot ce este uman, intrebarea de la temelia gandurilor, sentimentelor, actelor noastre, traind amenintati cu caderea, era: cum sa traiesti pe marginea acestor abise, daca nu cumva te gaseai scufundat chiar intr-unul din ele, cum sa traiesti in abis?
Esti prea grav, prea sumbru, imi spun scriind acestea (poate sub impresia imediata a trupurilor sfartecate din gara spaniola). N-ai ras poate niciodata mai cu pofta decat in tineretele tale indepartate, cu Nego, in zilele, in anii inghetului deplin, stalinist, cu teama noapte de noapte a Securitatii, intre doua detentii. Dar exaltarile fericite ale scrierii in taina, pentru sertar, a unor pagini ce trebuiau ascunse de agentii terorii rosii, pagini ce pareau condamnate la a ramane pe veci ingropate? Dar bucuriile iubirii impartasite, ale injghebarii unei familii, cand credeai ca vei ramane pentru totdeauna osandit la conditia de paria izolat al unei societati inchise? Chiar aceste amintiri ale timpurilor petrecute (daca se poate vorbi in acest caz de petrecere) pe marginea extrema a unei prapastii in care era foarte lesnicios sa te pravalesti, imi Intr-adevar, ceea ce te tinea sa nu cazi, ceea ce te ajuta sa revii la suprafata daca te prabuseai era, inainte de toate, gandul (poate mai curand sentimentul) ca este in tine ceva mai puternic decat ceea ce te impingea sau te-a impins la cadere. A cauta sa te tii deasupra atunci cand ceva sau cineva te impingea in groapa, a te stradui sa nu te lasi stapanit de teama cand tremura inima in tine, a nutri in tine gandul ca merg spre prapastie nu doar cei pe nedrept impinsi spre ea, ci tocmai cei ce te imping intr-acolo, toate acestea si altele la fel tineau de acea putere in slabiciune pe care trebuia sa o intretii in tine si in jurul tau. Cand ti se repetau aberatiile cu privire la capitalismul condamnat la pieire, in timp ce socialismul comunist era sortit triumfului, la burghezia ca o clasa condamnata de istorie, la Occidentul decadent in timp ce soarele rasarea de la rasarit, nu te puteai impiedeca, decat daca erai sau voiai sa fii orb, sa nu cultivi in tine speranta ca pe o certitudine a prabusirii comunismului cu toate ereziile sale. Arta de a trai pe marginea prapastiei presupunea, ca orice arta, efortul sustinut de a te mentine deasupra sau de a te inalta atunci cand cadeai la fund. Abisul, cum incerc sa arat, in cartea despre anii mei si ai altora de puscarie la care lucrez, a fost luminat numai prin asemenea eforturi.
Arta aceasta presupune si o stare de razvratire interna continua. Am trait anii secolului al XX-lea in raspar, intr-o razvratire continua, cu atat mai exasperata atunci cand era inevitabil neputincioasa. M-au revoltat cele mai multe din evenimentele la care istoria timpului m-a facut partas, daca a fi partas inseamna a suferi din pricina presiunii timpului istoric. Desigur, trebuia necontenit alimentata speranta. Chiar si atunci cand ea se dovedea vana. Am trait (ca si atatia altii) in orizontul sperantelor spulberate, al timpului istoric ce nu inainta niciodata indeajuns de repede pentru ca asteptarile mele sa nu fie desmintite, chiar si atunci cand istoria parea sa mi le confirme. Dar daca vidul prapastiei inghitea multe dintre sperantele mele, cu ce am umplut acel vid, prin ce am supravietuit cand piereau atatea in jurul meu si atatia?
Fireste, nu tuturor li se dau aceleasi capacitati. Arta de a trai la marginea prapastiei existentiale, istorice sau anistorice, trebuie sa se foloseasca de mijloacele puse la indemana unul fiestecaruia. Mie mi s-au dat cele ale inchipuirii. Am umplut vidul cu chipuri, inchipuiri, intruchipari. Lucruri umile si radioase, figuri, locuri, peisaje, o lume ca spectacol al lumii. Pana si acolo unde stapanea uraciunea pustiirii se aflau in jurul meu chipurile penitentilor. Pana si in in celulele cele mai vide ramaneau macar umbrele luminoase ale unor fapturi.
Am mai umplut vidul cu sonuri. Muzica este o mare consolatoare si mi s-a dat darul de a fi receptiv la mangaierile ei. Dar, mai mult decat cu imagini sau cu sonuri, am “umplut” vidul cu cuvinte. Ca om al cuvantului, cum ma definesc, pentru mine a rosti cuvantul, a-i da fiinta, a-l face sa dureze consemnandu-l in scris, inseamna a trai. Desigur, arta cuvantului implicand nu numai exercitarea sa literara, ci mai mult decat atat, cultivarea Logosului, a gandirii filosofice si, mult mai mult decat atat, cultul Verbului divin, aceasta arta te ajuta mai mult decat orice sa o practici pe aceea, inrudita cu ea, a trairii pe hotarele mereu prezente ale abisului.
Dupa ce ai trait multa vreme ajutandu-te sau mai ales fiind ajutat astfel, nu-ti mai ramane poate decat sa-ti tragi scaunul acolo, pe marginea prapastiei, si sa incepi sa-ti povestesti viata, acolo unde ai trait-o.