Numai cine nu a practicat din pasiune, ci doar de circumstanta, interviul crede ca a intreba e mai usor decat a raspunde. Se zice indeobste ca vanatorul este un sportiv ferice, in vreme ce greutatea, primejdia, riscurile sunt pe spinarea vanatului, uitandu-se ca haituirea si hartuirea, priceperea, precizia si adaptarea la forta, tenacitatea, rezistenta si viclenia vanatului presupun deopotriva arta si tehnica, tactici adecvate si dexteritati, putere fizica si tarie nervoasa.
Iertati aceasta nevinovata teorie a chibritului pe coltul mesei, insa prea am auzit bombaneli in ultima vreme cum ca – nu doar suntem invadati de talk show TV -, dar prea s-au inmultit surprinzator cartile de interviuri publicate initial in ziare, de la Istoria lui George Arion la Daniel Cristea-Enache, de la “una era Tita Chiper si cu totul altceva ororile lui Dan Diaconescu”, la “e simplu sa-i descosi pe altii: tu ii intepi, ei se chinuie sa-ti faca munca, iar tu sa iei banii…”
Ei bine, desi sunt foarte putini ziaristi intr-adevar dotati cu aceasta arta a descoaserii, nu este mai putin adevarat ca, atunci cand e facut din vocatie si nu din meserie, cu har si nu cu sastiseala, interviul poate suplini o carte, poate dezvalui mai spontan si mai pur o psihologie, o credinta, o speranta camuflata, decat o poate face chiar o pagina de memorii. Sau poate sluji ori impune o idee cu o forta de impact dubla fata de un manifest, un miting, o campanie solitara etc. Iar daca in cele culturale si chiar politice, pe micul ecran stam bine la intrebatori (Patapievici, Eugenia Voda, Cristian Tabara, Robert Serban, Robert Turcescu, Stelian Tanase, Emil Hurezeanu, Marius Tuca, Cristina Modreanu, Catalin Stefanescu), in presa culturala, dupa stiinta mea, numele care atrag automat sunt trei: Ovidiu Simonca si Eugen Istodor de-o parte (cu specific net gazetaresc) si Iolanda Malamen, cu naturelul accentuat scriitoricesc si simpatetic*. Daca baietii – vanatoarea este sportul viril, nu-i asa? – merg pe incisivitate, umor, evenimential, pe hartuire si eficacitate si nu pe alintare, plezirism, spectacol, ceea ce face de doi, trei ani incoace Iolanda Malamen in Ziua si Ziua literara este cea mai… matern-cuprinzatoare provocare a varstelor artistice care ne compun in prezent viata literara. Cu exemplara disponibilitate, ea este atenta deopotriva fata de vedetele saizecismului, catre psihologiile ceva mai contorsionate si labirintice ale saptezecismului, catre vointa de putere spectaculara a optzecistilor, ca si pentru turbulentele, fierbinteala, dezabuzarea si insurgenta mai mult sau mai putin provocatoare a promotiilor 1990 si 2000, narcisiacii disjunctivi si rebelii cu sau fara cauza.
Cu aproape o suta de scriitori adunati in doua volume (care sunt doar primele dintr-o serie de sapte, ce va cuprinde vreo patru sute de nume), cu o acolada generationista ce merge de la interbelici nonagenari ca Mihai Sora pana la oameni sub treizeci de ani, recent debutati editorial, precum Dan Sociu, Razvan Tupa si cu o desavarsita arta a plierii pe psihologia, opera, biografia si asteptarile interlocutorului, Iolanda Malamen reuseste sa inteleaga, sa descoasa si sa armonizeze contrarii, relatii dizarmonice, ambitii antipodice. Cine altcineva (cu exceptia celor doi vanatori necrutatori citati mai sus) s-ar mai livra cu atata sinucigasa bunacredinta, cu atata rabdare, aplicatiune, sobrietate si chiar tandrete unor dialoguri cu Marin Mincu, Valery Oisteanu si Nicolae Breban, dar si cu Cezar Ivanescu, Mihail Galatanu si Paul Daian, cu Gabriela Adamesteanu si Ioana Dragan, cu Andrei Plesu si Angela Marinescu, cu Horia-Roman Patapievici si Rodica Draghincescu, trecand vioi si pufos, cu sagalnica, jucata inconstienta de la Ana Blandiana, Emil Brumaru, Serban Foarta, Mircea Cartarescu, Ioana Craciunescu, Ioan Grosan, Adriana Bittel, Alex. Stefanescu si T.T. Cosovei, la Antoaneta Ralian, Pusi Dinulescu, C.V. Negoita, Ovidiu Genaru, Lucia Verona, Anca Pedvis sau Dan Mircea Cipariu? Poti fi tu insuti egal distribuit in convorbiri cu Daniel Banulescu, Matei Calinescu si Cornelia Maria Savu? Cu Nicolae Manolescu, Ion Pop, Romul Munteanu, Mihai Ursachi, Marta Petreu, ca si cu Dan Stanca, Veronica A. Cara, Simona Popescu, Adrian Otoiu, Ioan T. Morar, Paul Vinicius si Th. Denis Dinulescu?
Uite ca Iolanda Malamen poate foarte bine, proband o iubire pentru melancolia si boema literara care ascunde calitati greu, foarte greu de gasit intrupate laolalta: respect pentru breasla, speranta in resemnare, generozitate comprehensiva pentru angoasele celorlalti, un elan utopic de impacat polaritati, placere si pricepere interogativa, evitarea partizanatelor excesive, a contondentelor, a aluzivului impur, a exceselor cancaniere, ranchiunoase si rau-facatoare direct si piezis, de care, cum stim, lumea literar-artistica a fost, este si va fi plina intotdeauna. Citite saptamanal in ziar, interviurile formau o pata culturala de culoare in cenusiul malfonic si urat mirositor din politicile si morala bucuresteana. Citite in volum, ele ne incarca de iluzia (sau certitudinea) ca nu suntem singuri, ca nu-i totul de prisos, ca nu e totul pierdut si ca nu ne uram chiar irepresibil. Ceea ce inseamna enorm.
*) Iolanda Malamen, Scris si de scris, I-II, Editura Vinea, 356+378 pag., 2005