Saptamana trecuta, preocupat sa nu cumva sa uit vreo calitate din cele care fac atat de apetisante interviurile Iolandei Malamen*, chiar si cand, rar, li se stravede formalismul sau plictisul prin pielea textului, am uitat sa deplang titlul cartii. Ce-i aia Scris si de scris? Nu spun ca titluri precum Lumea de maine, Sub semnul intrebarii, Scriitori la microfon, Cu microfonul dincolo si dincoace de Styx si altele asemenea ar fi fost o bomba, dar nici formula pentru care s-a optat nu-i o lumina, necum un magnet de librarie.
Ma rog, s-o luam repede pe firul paginilor si sa conspectam cu seriozitate ghidusa (si subiectivitate accentuata) condimentele & stafidele.
C. Toiu recunoaste ca “ei bine, asa e”, Leo din Caderea in lume l-a avut ca prototip pe Paul Georgescu, facandu-ma sa regret ca nu avem un gazetar care sa se inhame la un excurs printre personajele cu cheie de la romanele de sertar, de la boierul Sasa Rosetti in G. Calinescu pana la Zaharia Stancu in cutare roman de Paul Georgescu, la Paul Georgescu in rol de Anghel la Eugen Barbu in Facerea lumii, la prezenta lui Corneliu Manescu si Fanus Neagu in Princepele, la cohorta de preluari din viata in Cronica lui Petru Dumitriu etc. etc. Despre debutul editorial al lui Cezar Ivanescu aflam ca a fost pastorit de Nicolae Manolescu in 1966. Perversiunea dogmatic – partinic – familiala prin care unchiul (Leonte Rautu) isi cenzureaza si luxeaza editorial nepotul (Valery Oisteanu). Alexandru Ecovoiu: “Sunt intrebat tot mai des daca sunt evreu. Nu sunt.” Si tot Ecovoiu: “Aproape ca il inteleg pe Mircea Cartarescu de ce a spus, pe alte meleaguri, ca este singurul scriitor de valoare din tara”. Iar Mircea Cartarescu, la randu-i: “… nu sunt nimic in viata sociala, nimic in Uniunea Scriitorilor, nimic in ASPRO, nimic in Facultate (…) Sa nu mai acceptam ca un mare scriitor trebuie sa moara de foame, fiindca asa e frumos si poetic, iar un fotbalist trebuie sa se umple de bani. Scriitorii ar trebui sa decida un onorariu minim sub care sa nu dea interviuri, sa nu lanseze carti, sa nu tina conferinte… Sa zicem, o suta de euro…”.
Oaza Emil Brumaru. Pauza de levitatie: “Iasul e un drog ce creeaza dependenta. Femeile sunt ca niste biserici miscatoare, au altare, cadelniteaza cu fustele in vant… destainuirile lor creeaza biblii bombate… apocrife matasoase… isca icoane carnoase-n targ, sarbatori laice netrecute-n calendare”.
Un Alex Stefanescu apocaliptic , unica speranta fiind resemnarea cavalereasca dinaintea harakiriului: “Va disparea si limba romana. Cultura romana nu are viitor. Ideea mea este ca, asa stand lucrurile, trebuie totusi sa tinem sus steagul, pana in ultima clipa. Sa avem constiinta impacata ca totusi am incercat”. Saptezecismul Iolandei Malamen, simpatetic, nostalgic si gustos aspirat de Radu Anton Roman: “pentru mine generatia ”70 e o amintire boema in care-mi regasesc prietenii de cenaclu si pahar, adolescentele talentate cu o prozodie anatomica perfecta… In ”80 a aparut o atitudine literara noua, care s-a intalnit cu Manolescu si Crohmalniceanu. Noi n-am simtit nevoia sa luam puterea impreuna. Optzecistii si textualistii, da”. Si vitalitatea lui literara… cu putin inainte de-a intra in moarte: “Am trimis cartea de bucate unei edituri franceze si s-a tradus. Ar trebui sa fim propriii nostri agenti literari. Acum mi se traduce o carte in Germania, deci a patra in Occident. Putem fi luati si ca indivizi, nu doar ca populatie oachesa, ambulanta si daco-indo-slavo-latina”. Buna lectie pentru douamiistii specializati in lamentatii cartitoare-n cele patru zari.
O informatie cu mister la Paul Daian: “casa in care Virgil Mazilescu l-a cunoscut pe Kavafis si in care a furat din poezia lui Petru Rosoman”. Si o afirmatie provocatoare: “Agresivitatea, daca este bine dozata si o faci cu cap, si mai ales daca o faci impotriva ta, este un spectacol mai senzual decat orice altceva” (evident, Angela Marinescu). Radu Cosasu cu trei grenade: una defensiva (“la cultura noastra de handicapati ideologic, clasicii rusi au constituit primul nostru act de subversivitate anti-proletcult”) si doua ofensive: “gratie ridicolei Scoli de Literatura i-am descoperit pe Tolstoi, Gogol, Puskin, Cehov, Dostoievski…”; “Ma veti socoti un om de stanga. Chiar sunt. Al unei stangi fara de partid in Romania, singulara, a carei baza utopica este acel sentiment pe care Marx il socotea revolutionar: rusinea. Rusinea si dezgustul pentru felul cum s-a intruchipat ideea revolutiei proletare”. Un Vlad Zografi in plin écartèlement: “Mi-e frica de scepticii care raman sceptici pana la capat, mi-e frica de creduli, de naivi. E imposibil sa nu vrei infinit si e indecent s-o spui”. Florin Iaru discutabil dar sustenabil, conform naturii receptorului (“Intelepciunea in poezie e moarte”), dar si cu totala indreptatire: “au aparut o literatura feminista, o literatura gay si multe alte forme de impunere a mediocritatii prin discriminare pozitiva”. Ca si perla lui Ioan Es. Pop: “Ce iubesti in afara luminii?” “Lumina care lumineaza noaptea”. Accentele de amara, acuta actualitate din raspunsurile lui Andrei Plesu (245-246) dar si raspunsul lui Nicolae Manolescu la intrebarea: “Nu este cartea un lucru printre alte lucruri?” “Nu. Mai degraba o fiinta printre alte fiinte”.
* Iolanda Malamen, Scris si de scris, I-II, Editura Vinea, 2005, 356 + 378 pag.