Am copilarit intr-o fosta casa boiereasca (retrocedata azi, de mult, urmasilor urmasilor lor, care n-au reusit s-o vanda si, dupa ce au golit-o de chiriasi, au lasat-o sa agonizeze pustie) care, in afara celor patru apartamente principale, mai avea unul la demisol si un fel de chitimii la mansarda – cu toatele, presupuneam noi, fiind pe vremuri camerele servitorilor.
La demisol locuia o pereche de batrani, iar la mansarda – unde se ajungea pe o scara rupta din “Misterele Parisului” – se inghesuiau un numar de persoane care mie mi-a ramas pe veci neclar, dupa cum cetoasa era insasi existenta lor. In cei 24 de ani pe care i-am trait in casa parinteasca, o singura data am avut curajul sa urc la mansarda, care imi parea – putin-putin imi pare si azi – un teritoriu al tenebrelor care nu trebuie starnite.
Unul dintre locatarii mansardei era un tanar terchea-berchea care organiza acolo, in saracia lucie de sub acoperis, petreceri mondene. Spun “mondene” fara ironie, pentru ca, intr-o noapte, cand pensionarul de la demisol a chemat Militia din cauza scandalului care-l impiedica sa doarma, gasca s-a spart haulind, nu inainte insa ca unul dintre musafiri sa-i spuna batranului: “Plecam, plecam, dar sa stiti ca au fost cu noi… si…”, rostind numele unui celebru sportiv si al fiului unuia dintre mari potentati politici ai zilei.
Inutil sa precizez ca tanarul organizator de petreceri este azi un destul de prosper om de afaceri in SUA si ca, intr-o vizita de acum cativa ani, i-a confirmat unui vecin prezenta de atunci a celor doua VIP-uri.
Dar nu despre asta vroiam sa scriu, ci despre tumultoasa viata amoroasa a ulteriorului american. Din mansarda se auzeau uneori – nu neaparat noaptea – urlete despre care cineva mi-a explicat asa: oamenii care o fac de foarte multe ori ajung sa nu mai simta nici o placere, simturile le sunt anesteziate – decat daca apeleaza la durere. Durerea, violenta, umilinta sunt singurele lor sperante de a mai putea vorbi despre vreo forma de traire sexuala.
Este exact ceea ce vad ca se intampla in literatura si cinematografia contemporana. S-ar zice ca nici autorii, nici publicul, nu mai simt vreo placere decat daca e mijlocita de sado-masochism, plus promiscuitate, perversitati, jeg.
Nu comentez. Despre gusturi nu se discuta (totul e sa ai macar unul!) Ma-ntreb doar: chiar o fi scris/citit atat de mult incat nu mai pot s-o faca decat asa?
tczarojanu@yahoo.com