O placere fara o functie fiziologica bine definita, cum o numea Paul Valery, arta poate fi separata de piata cu tot mai multa dificultate. Raportul de tip economic si chiar politic intre o societate si arta este unul inevitabil, dar influenta pietei asupra artei este la ora actuala atat de mare, incat unii spun chiar ca ameninta sa ucida valoarea operelor.
Astazi, mai mult ca oricand, piata serveste insa ca instrument de difuzare a unei arte “dificile”: nu mai este mimetica, nu mai este repetitiva, nu mai este reprezentativa – este o arta care are nevoie de mediere si de critici, ca mediatori intre opera si public.
Nu tot ce-i autoritar e valoros
Pe orice piata de arta, casa de licitatie este unul dintre actorii cei mai importanti; aici, pretul unui obiect artistic se construieste prin competitie directa; nu exista alte criterii, in principiu, decat cele legate de cerere si oferta.
In Romania, in acest domeniu, cererea este mare, oferta este si ea mare, numai ca, in mod paradoxal, cele doua componente nu se intalnesc – este de parere criticul de arta Pavel Susara. “Exista o oferta mare de obiecte de arta in general, dar cererea este mare doar pentru cele din zona exemplaritatii, a artei de varf, unde resursele sunt limitate”. In acelasi timp, spune Susara, exista foarte multe lucruri pe care potentialul cumparator nu le-a identificat inca si asta pentru ca “traieste din mitologie”: nu are capacitatea sa discearna intre un obiect “autoritar” si un obiect valoros – pentru el, tot ce se leaga de spatiul consacrat din istoria artei, de nume precum Grigorescu, Andreescu, Luchian, Tonitza, Petrascu reprezinta o valoare si tot ceea ce nu cunoaste taxeaza automat drept lucruri neglijabile sau chiar suspecte.
Conserva umanitatii
In luna noiembrie a anului trecut, Landhaus am Attersee, un peisaj de Gustav Klimt, scos la licitatie de Sotheby’s la New York, era adjudecat pentru impresionanta suma de 29.128.000 de dolari. Tot atunci si tot la New York, in cadrul unei licitatii-eveniment dedicate artei moderne si impresionismului de catre Christie’s, cele 43 de lucrari scoase la vanzare totalizau peste 177 de milioane de dolari. Nudo sdraiato (sul fianco sinistro) de Modigliani, estimata intre 20 si 25 de milioane de dolari, era vanduta la suma de 26.887.500 de dolari; un alt record il inregistra La femme en rouge et vert de Fernand Leger, pictura adjudecata pentru 22.407.500 de dolari.
Sumele exorbitante vehiculate de marile case de licitatie de pe mapamond nu se nasc insa peste noapte, ele sunt construite printr-o autoritate a obiectului creata de-a lungul a secole, dar si prin mecanismul pietei de arta, spune Pavel Susara. “Lucrarile lui Leonardo, de exemplu, sunt si putine, dar au fost si urmarite pe traseul pe care l-au avut chiar din clipa in care au iesit din atelierul artistului. Iar atunci cand unei opere de arta i se construieste un asemenea destin, sigur ca ajunge si la sume exorbitante, pentru ca devine un fel de conserva a umanitatii”.
Contemporanii nu circula
O arta izolata in interiorul unui turn de fildes si raportata doar la istoria sa interna, cea a limbajelor artistice, nu exista: operele de arta sunt obiecte care au un sens si “vorbesc” doar in prezenta unui public. Dar pentru ca obiectele de mare valoare artistica sa aiba si o mare valoare pe piata, pe un artist trebuie sa-l faci unic si indispensabil in discursul despre sine al unui popor, considera criticul de arta, in opinia caruia, la ora actuala, nici unul dintre artistii romani socotiti importanti in tara nu este cotat.
Astfel, lucrari care ar putea intra oricand in competitie valorica cu cele ale artistilor reprezentativi la nivel european in Romania sunt vandute la preturi derizorii; exista lucrari valoroase, importante, care nu au piata deloc; dupa cum sunt si altele, destul de indoielnice, care se vand foarte bine. “De pilda, un artist disparut de curand, Florin Mitroi, unul dintre cei mai importanti creatori din ultimii 30-40 de ani, este absent de pe piata; lucrarile lui Bitzan se vand la preturi ridicole, in vreme ce piesele lui Rudolf Schweitzer-Cumpana se vand la preturi medii, intre cateva sute de dolari si cateva mii, el nefiind insa nici de anvergura lui Bitzan, nici de cea a lui Mitroi”. Cat despre lucrarile contemporanilor “stricti”, cele ale artistilor in viata, multi foarte valorosi, acestea pur si simplu nu “circula”: sunt cumparate din atelier, atunci cand se intampla, manevra care tine pretul jos si face imposibila formarea unei cote.
Alis opteaza pentru clasici
In ceea ce priveste activitatea primei case de licitatie din Romania postdecembrista, Alis, infiintata in 1990, aceasta a inregistrat cel mai bun moment in perioada ’95-’96, spune Mihai Papagheorghiu, directorul ei general. “Atunci, bancile incepeau sa se scuture, erau bani multi pe piata si arta se vindea pentru ca de cumparat nu prea era mare lucru, nu se facea privatizare”. La ora actuala, din pacate, spune el, piata de arta din Romania este “saracita”. Daca, in septembrie 2002, Alis depasea pragul de 2 miliarde de lei ca valoare totala a obiectelor adjudecate, la prima licitatie din 2004, petrecuta la inceputul lunii ianuarie, cea mai importanta vanzare s-a ridicat la numai 85 de milioane de lei.
“Problema noastra este ca nu exista marfa de calitate, pe masura cererii pietei; obiectele se aduc in cantitate mare, de toate categoriile, de la piese de ambient, mobilier, argintarie, covoare si pana la pictura, dar calitatea lor lasa de dorit”. Cumparatorii au devenit selectivi si foarte greu vinzi acum lucrari mai “modeste” prin licitatii, adauga Papagheorghiu, in opinia caruia s-ar vinde insa capodoperele, daca ele ar exista, adica: “orice lucrare semnata de marii maestri ai artei plastice romanesti, pentru ca noi nu vindem pictori in viata, nu intra in sfera noastra de preocupari”.
Monavissa pariaza pe contemporani
Si, totusi, singurul instrument in masura sa aseze arta contemporana intr-un sistem si in cele din urma sa-i creeze o cota este licitatia, crede artistul Alexandru Ghildus. In decembrie 2002, el a infiintat Casa de licitatie Monavissa, cu obiectivul declarat de a trezi interesul pentru obiectul de arta ca investitie in special prin promovarea licitatiilor pentru lucrari de arta contemporana. Si-a propus sa introduca arta contemporana intr-un anumit context – “sunt adeptul continuitatii si al legaturilor” – dar, dupa cum marturiseste, n-a facut-o pana in prezent decat intr-un mod “usor intamplator”. Pe parcursul celor 12 licitatii organizate intr-un an de zile, Monavissa a vandut “Case la tara” de Ion Bitzan la 180 de euro, Odalisca si Demetra, bronzurile lui Ion Irimescu, la 600, respectiv 650 de euro, un peisaj de Alexandru Tipoia la 300 de euro si lucrari de Aurel Cojan cu preturi cuprinse intre 400 si 600 de euro. La licitatia din luna decembrie a anului trecut, obiectul care a inregistrat cea mai ridicata valoare, 3.500 de euro, a fost un inel de platina cu diamante; la mica diferenta, pentru 3.400 de euro s-a vandut “Vas cu maci” de Octav Bancila, in timp de lucrarea “Interior” de Leon Alexandru Biju a fost adjudecata pentru suma de 1.400 de euro.
Ceea ce-l intereseaza pe colectionarul roman este, fara doar si poate, arta veche, spune Alexandru Ghildus, in opinia caruia, e vorba nu numai despre o minima cunoastere a ceea ce inseamna spectrul artistic, dar si de o lipsa de curaj in a investi. “Este mult mai simplu sa investesti in Grigorescu”, conchide. Ce conteaza ca in strainatate are o cota de 5.000 de euro, de vreme ce o lucrare a lui s-a vandut la Alis, de curand, cu 60.000 de euro?
Pana in prezent, Monavissa nu a avut nici o vanzare de o asemenea anvergura – “daca am fi avut vreo doi-trei Grigoresti, poate ni s-ar fi urcat la cap”, glumeste Ghildus. A vandut cu preponderenta lucrari ale artistilor interbelici. “Nu spun ca nu mi-as dori si vanzari spectaculoase, dar suntem extrem de atenti in ceea ce priveste expertizarea, mi-au trecut prin mana lucrari care ar fi putut sa intre in licitatie cu preturi mari si le-am respins pentru ca aveam dubii”, adauga, aratandu-mi o lucrare de Ciucurencu, “usor” suspecta. “O tin aici de sase luni de zile si inca vreau s-o mai expertizez”.
Expertul
Despre expertul de arta, un actor foarte important pe orice piata de arta, dar care in Romania a lipsit pana anul trecut, Pavel Susara spune ca, precum orice institutie noua, acesta nu functioneaza deocamdata in mod absolut, poate si din cauza faptului ca nici cumparatorul nu si-a format inca “reflexul” de a cere un certificat de autenticitate atunci cand achizitioneaza un obiect artistic dintr-o galerie sau de la o casa de licitatie. “Un certificat de expertiza creeaza o identitate obiectului pe piata si este punctul de pornire pentru intreaga lui istorie ulterioara”. Cat despre falsuri, exista atatea tipuri pe piata, incat incepand de la cel de-al treilea, discutia devine deja extrem de subtila. Una peste alta insa, cel ce vrea sa cumpere un tablou de Tonitza cu 500 de dolari este in aceeasi masura un “inocent” si un “infractor”, explica Susara. “Dar sunt si falsuri care au circulat ca autentice inca de pe vremea artistilor, falsuri pe care artistii insisi le-au vazut la un moment dat si le-au lasat in pace. Au fost acreditate ca atare si este greu sa fie deconspirate si eliminate din fluxul pietei, pentru ca se nasc interese foarte solide in jurul lor”.
Cea mai veche galerie
La Hanul cu Tei, cea mai veche galerie de antichitati din tara, incasarile din licitatiile organizate cu frecventa bilunara erau in 2001 de opt miliarde de lei. “Nu am deocamdata pretentia sa fim o casa de licitatie de anvergura, pentru ca as pierde mult din valoarea unor obiecte”, declara Mihai Voicu, directorul general. Din cauza intermediarilor care se inteleg intre ei, de multe ori licitatia este statica; de aceea, Voicu marturiseste ca prefera expunerea anumitor piese foarte bune direct in galerie. “Noi nu putem vinde nici mai scump, dar nici mai ieftin. Daca intr-o licitatie nu avem nici o oferta pentru un anumit obiect sau daca oferta nu ajunge pana la ceea ce inseamna pretul pietei bucurestene, atunci scoatem obiectul la vanzare in galerie”.
Cel care vine la licitatie astazi este la fel de important ca si colectionarul, mai crede Mihai Voicu. Este cel care a reusit in afaceri dupa ’90, a cumparat unele obiecte prin ’92-’93 si acum doreste sa le schimbe, pentru ca a atins un alt nivel din punct de vedere financiar. “Unele obiecte se reintorc aici si sunt revandute; ai ocazia astfel sa descoperi oameni care in ’92 veneau intr-o Dacie si cumparau o masuta, iar acum vin intr-un Cherokee si vor sa cumpere un salon intreg”. Piata este inca in formare, subliniaza Voicu; de-abia acum, dupa 14 ani, genul acesta de activitate a devenit o afacere, iar numarul persoanelor care au inceput sa invete sa se foloseasca de banii pe care ii au, sa-i investeasca in arta pentru ca stiu ca arta nu se devalorizeaza, a crescut; investitorii stau insa destul de prost la capitolul Consiliere. “Multi sunt interesati in principal de valoarea strict decorativa a obiectului si mai putin de valoarea artistica maxima, unii mi-au spus chiar ca ar avea nevoie de niste picturi in nuante de rosu si albastru, sa le inrameze cu auriu si sa le asorteze cu draperia”.
In cadrul licitatiilor de la Hanul cu Tei, cresteri spectaculoase de pret au inregistrat bijuteriile: bijuterii cu monturi vechi, art deco si art nouveau, cu briliante de dimensiuni mari, montate in platina sau in aur, s-au vandut la preturi de peste 80 sau chiar de peste 100 de milioane, plecate de la 40-50 de milioane. La pictura, pretul unui nud de Pallady, a crescut de la 150 de milioane la 450 de milioane de lei, in timp ce desene sau uleiuri de Schweitzer-Cumpana, cu preturi de pornire in jurul a 15 milioane de lei, au fost adjudecate la 30-40 de milioane. La Hanul cu Tei, pictura moderna apare mai rar la licitatii, imi spune galerista; au fost totusi desene si uleiuri de Manciulescu. In schimb, s-au vandut foarte bine lucrari din scoala franceza si cea olandeza, ca si picturi pe lemn, la 40-50 de milioane bucata, pentru ca necesitau restaurare.
Obiectul artistic n-are vocatie democratica
In conditiile unei piete pe care marfa circula mult subevaluata, asa cum se intampla pe piata romaneasca de arta, nu exista asadar nici un risc pentru cel care investeste, spun cunoscatorii. Oricat ar parea de mare pretul unor lucrari – daca il raportezi la salariul minim pe economie -, acestea sunt tot incredibil de ieftine fata de pretul la care vor ajunge dupa 2007. “Obiectul artistic nu este un obiect cu vocatie democratica, el trebuie sa se adreseze acelei zone care consacra spiritul unei epoci si ii depoziteaza in mod maximal aspiratiile”, considera Pavel Susara. In momentul in care selectia se va face in mod riguros pe piata europeana, se vor naste si interese pentru zona simbolica, spune criticul, convins ca atunci se vor vedea si beneficiile acelora care au stiut cum sa investeasca in arta – nu in stocuri “de castor”, ci in colectii coerente, de reprezentare.
“O colectie este un fel de autoportret, un mare colectionar se exprima prin cumpararea obiectului artistic, este o forma de comunicare, de creatie”, adauga Susara, in opinia caruia colectionarii interesanti din Romania nu sunt nici pe departe persoane cu foarte multi bani. “Sunt colectionari foarte seriosi, cum este doctorul Costina de la Brad, care detine o colectie impresionanta de arta din zona spiritualista a artei romanesti contemporane, zona Prologului, Horia Bernea, Paul Gherasim, Ionica Grigorescu, Sorin Dumitrescu”.
Dincolo de cei interesati de tezaurizare, cu zeci de lucrari de Grigorescu sau de Andreescu – “exista o anumita vanitate in aceasta lupta pentru zona de varf” -, si colectionarii “mici”, dar cu lucrari foarte bine alese, sunt in castig de la o zi la alta, crede Susara. Cei care au cumparat acum cativa ani un Tonitza cu 5.000 de dolari au acum un Tonitza de 15-20.000 de dolari; si nu numai la varf sunt cresteri spectaculoase: lucrarile lui Kimon Loghi se vindeau cu cateva sute de dolari cu ani in urma si acum se vand cu 2.000, 3.000 de euro; la fel se intampla cu cele ale lui Teodorescu-Sion, care au depasit semnificativ zona preturilor medii. “Se termina usor-usor stocul primului esalon, incep sa apara urmatoarele si este in mare expansiune zona care-i cuprinde pe Teodorescu-Sion, Iorgulescu, Elena Popea, Leon Alexandru Biju, Micaela Eleuteriade, Magdalena Radulescu si altii”, precizeaza criticul de arta. Numele unor artisti precum Alexandru Phoebus sau Elena Popea apar insa extrem de rar la licitatii si nu cu lucrari semnificative, adauga el, dar totusi, “sunt inca zacaminte neexploatate in arta romaneasca si, cu cat vor fi mai multe galerii, mai multi actori calificati pe piata, cu atat spectacolul va fi mai fascinant”.
TVA-ul artistului si pasii colectionarului
“Trebuie sensibilizati oamenii cu bani sa investeasca in opere ale artistilor in viata”, spune Alexandru Ghildus; el studiaza in prezent cateva modalitati de a-i promova si viseaza la momentul in care Monavissa va deveni un business suficient de solid pentru a-si permite sa investeasca in artisti de valoare. Pana atunci, Ghildus crede ca artistul roman viu ar trebui sa cunoasca si acele aspecte din Codul Fiscal care il avantajeaza, cum ar fi, de exemplu, plafonul TVA, care nu se aplica decat dupa suma de vanzare de 2 miliarde de lei – “este un lucru exceptional ca un artist poate vinde fara sa i se aplice TVA pe dreptul de autor” – sau taxa forfetara de 60% aplicata direct pe dreptul de autor. “Asta inseamna ca daca un artist vinde o lucrare cu 1.000 de euro, doar 400 de euro se impoziteaza”. In opinia lui Ghildus, in acest context devine foarte avantajos pentru un artist sa incerce sa vanda la preturi mai scazute. “O astfel de relatie ma intereseaza si pe mine, in postura de casa de licitatie, pretul pleaca mult mai de jos decat intr-o galerie de arta, dar poate urca si este avantajos atat pentru artist, cat si pentru sistemul licitatiei.”
La Galeria Galateca de la Biblioteca Centrala Universitara, acolo unde Ghildus conduce licitatiile organizate de Monavissa, vin de la oameni care inteleg ceva din arta – “nu sunt multi, dar sunt din ce in ce mai multi” -, proprietari de galerii de arta si colectionari, la intermediari, potentiali cumparatori sau persoane interesate doar de catalogul color cu lucrarile expuse si licitate.
“Pentru ca suntem extrem de seriosi, oferim documentatie care sa-i ajute sa-si formeze o imagine si organizam expozitii importante inaintea licitatiilor, unde lucrarile sunt bine puse in valoare; am castigat si oameni care au devenit colectionari sau care vor deveni in scurta vreme; aceasta a fost intentia noastra: sa nu ramanem la nivelul intermediarilor sau al negustorilor”, spune Ghildus, marturisind ca, pana la urma, i se pare interesant sa-i vada in actiune atat pe negustori – cum vin si urca un pret -, cat si pe cei care nu au 12.000-15.000 de euro in buzunar pentru un Tuculescu, dar gasesc lucrari care le plac la cateva sute de euro si urmaresc apoi licitatia cu inima stransa, de teama sa nu urce pretul obiectului dorit.
“Lucrurile evolueaza, gusturile se cizeleaza, orice colectionar la inceput ia si lucruri mai slabe, de compromis, dar, dupa ce isi intemeiaza o colectie, incepe sa elimine din lucrurile pe care le-a luat mai mult sau mai putin eronat”, crede directorul general de la Alis. El spune ca de multa vreme nu se mai bucura atunci cand o lucrare mai slaba se vinde la un pret mare. “Stiu ca, mai devreme sau mai tarziu, acea lucrare se va intoarce la noi si va fi greu de valorificat la un pret corespunzator”. In ceea ce-l priveste, nu ar privi arta ca pe o investitie. “Este un aspect colateral”, declara Papagheorghiu. “Important este sa-ti placa si sa incerci sa te pricepi, sa-ti formezi gustul, pentru ca valoarea este relativa. Arta este fara indoiala subevaluata, deci probleme nu sunt in privinta achizitiei si a pierderii valorii, dar investitia in arta nu poate produce salturi spectaculoase decat fortat, punctual, ocazional; au mai fost perioade cu fluctuatii, cu mode si faptul s-a dovedit a fi nesanatos; arta nu poate fi abordata decat ca o investitie sigura, dar pe termen lung”.
Luchian 12 sfideaza semnatura
Deschisa in iunie 2002, Luchian 12, galeria de arta a lui Pavel Susara, desfasoara un program gandit sa promoveze opere ale unor autori mai putin “frecventati”. Pornind de la ideea fascinatiei exercitate de semnatura, de la faptul ca lipsa acesteia le falsifica celor mai slabi de inger perceptia asupra obiectului, Susara a organizat aici chiar si o expozitie-experiment cu lucrari nesemnate. A fost foarte interesanta reactia vizitatorilor, “obligati” sa priveasca obiectul in sine, “sa priveasca realitatea lui nemijlocita si sa nu danseze in fata unor informatii vagi si a unor repere”, isi aminteste criticul de arta; dupa expozitia Constantin Ceraceanu, el pregateste acum “Ultimul Mattis Teutsch”, o expozitie cu lucrari din perioada 1940-1960 a artistului.
De pe piata romaneasca de arta inca lipseste un actor foarte important, mai crede Susara. Este vorba de curator, echivalentul impresarului in show-business. “Nu exista acel organizator profesionist de evenimente care numai asta sa faca: sa propuna expozitii, sa lege institutiile intre ele, sa reprezinte tendinte si sa-i reprezinte pe artisti; probabil ca tocmai din pricina acestei absente, piata inca functioneaza in trei bujii”.