O masa rotunda despre teatru, intr-o revista (“Observator cultural”). Un numar intreg despre film, intr-alta (“Dilema”). O carte despre teatru (la Editura Fundatiei Culturale Romane), scrisa de-o tanara jurnalista. Probabil niciuna despre film (nicaieri)…
E clar ca buna-ziua: lumea prefera teatrul. Dar care teatru?…
Raspunsul este: teatrul dintre 1990 si 2003. Sau poate dintre 1995-2003. Eventual, 2000-2003…? Exista spectatori pentru care cel mai vechi spectacol vazut la Bulandra este Unchiul Vania, de-acum doi ani. Acesti spectatori vad, uneori, spectacole impreuna cu spectatori care au mai prins Nepotul lui Rameau, de-acum treizeci-si de ani. Vad ei, oare, acelasi spectacol?
Intrebare retorica. Daca teatrul se “innoieste” in fiecare stagiune – ceea ce nu este deloc sigur -, ar trebui poate sa ne punem intrebarea (deloc retorica): “se innoieste” fata de ce? Nu poti “innoi” fara o imagine limpede a lucrurilor dinainte. Teatrul – arta a combustiei vii, imediate, directe – sufera de pe urma unui handicap greu de surmontat: disparitia spectacolelor vechi. (Iar cand spun “vechi”, ganditi-va macar la 10-25-40 de ani!) Ele mai exista – daca exista – doar in amintirea celor care le-au fost contemporani, in – atunci cand exista – cateva inregistrari TV conservate si – perversa revansa a comentariului! – in cronicile acelor spectacole. In lipsa acestor cronici, “memoria” teatrului este mai mult un mit, o legenda orala. Supravietuieste – tot mai incert – in biografia afectiva a celor care au vazut acele spectacole, transmisa – tot mai intamplator – generatiilor urmatoare… Precum Cuvier, un teatrolog al zilelor noastre trebuie sa reconstituie spectacolele jumatatii de secol trecut din comentariile scrise pe marginea acelor spectacole: ceva asemanator “reconstituirii” Mona Lisei lui Da Vinci din amintirile cuiva care a vazut tabloul inainte de-a fi pierdut pentru totodeauna!
Cum poti fi – in aceste conditii – tanar cronicar de teatru? Care sunt referintele lor? La ce spectacole trimit ei? Si de unde? Cum “judeca” o arta al carei trecut – milenar – este, pentru ei, o imensa pata alba? Exista, fireste, textele – care s-au pastrat; dar textele nu sunt Teatrul – ci doar conditia existentei sale!
Cinematograful – arta “tanara”: putin peste suta de ani! – nu este lovit de acelasi handicap. Orice cinefil al zilelor noastre are la dispozitie – daca vrea – macar o caseta cu Crucisatorul Potemkin, cu Patimile Ioanei d’Arc sau cu Mecanicul “Generalei”… Memoria intregului Cinematograf este la dispozitia lui, prin simpla apasare pe buton. Aceasta instantaneitate a totalitatii cinematografice este oarecum inhibanta – trebuie sa ai timp, rabdare si, mai ales, o dorinta nebuna de a vedea (pentru a putea compara)… Si, tocmai de aceea, comentariul este atat de stimulativ: la modul ideal, filmele din toata lumea, din toate epocile si de toate facturile pot fi analizate – pe “freeze frame” – dupa pofta inimii.
Iar unii o fac: cinemaniacii! Cine sunt ei? Vom vedea data viitoare…