Încă de la titlu (Sebastian în vis, Tracus Arte) Radu Vancu își arată fără rețineri jubilația culturală. Fără a-l folosi pe Georg Trakl decât paratextual, universitarul sibian așterne o carte de poeme năstrușnică. Bebeul Sebastian este făcut responsabil peste o mulțime de păcate culturale, pentru că, nu-i așa, orice intenție sfârșește într-un păcat. Și cum tocmai sunt în cursul vizionării filmului Brideshead Revisited, ecranizarea destul de fidelă a romanului omonim al lui Evelyn Waugh, unde se studiază efectele educației catolice și a nefericirii de a te naște aristocrat la Sebastian, junele oxfordian ajuns alcoolic și aproape călugăr în Africa, ce mi-am zis? Nu se poate să nu, nu se face să nu…
Tot un fel de aristocrație catolică este și cultura. Sugarul Sebastian are un destin intertextual încă din leagăn. Epopeea lui eroi-comică, etalată în șapte cânturi, e mai aproape de Hesiod decât de Homer. Supereroii ei sunt Broscoporcul, Pisicâinele afon Benone, “-n frac cu varză de dantelă-n piept”, Bau-Bau, Cami și mai cu seamă Sebastian, care e când Supra-Omuleț neamț, când Omuleț din Subterană rusnac.Tot desantul cultural înghesuit în decor mega-minimalist gâdilă cititorul inițiat până la leșin. Pe cel profan l-ar putea amuza, totuși, dacă ar avea măcar ureche muzicală. Adică tot ar trebui să te scuture râsul citind rânduri ca: “Siddharta cu pamperși o privește pe nașa Arta cu ochi imerși în ecstaza post-căcuță, ridică o mânuță și aprobă laconic ca un micro-Lao Tî: angî-angî”. Drept e că uneori se cam sare roibul, formulările devenind nietzscheene peste poate: “Fâl-fâl, hipocampii noii morale sunt peste Sibiu”.
În literatura recentă am mai întâlnit două
cazuri oarecum similare (sună aberant, știu). Războiul
fluturilor, de Paul Cernat și Andrei Ungureanu, și
Întâmplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte
Abramovici Papadopulos în pustieși Bătrânul de
Cosmin Perța. Radu Vancu sudează ambele abordări, reușind o
parodică fantezie culturală, dar și un basm intertextual. Nu spun,
Doamne ferește, că demersul lui ar fi plecat de la producțiile
scriitorilor mai sus-pomeniți. Ci doar că ei toți reprezintă
vârfurile genului sau speciei, dacă țineți să fiu exact.
Coborând hârzobul mai în adâncuri, descoperim și alte straturi de înțeles. Mesajul nu este doar hohotul conceptual, ci sâmburele poetic fascinant. “Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie”, avetizează chiar primul vers al Cântului I. Mai exact: “bebeul învelit în piele de bebe, umplut cu cărniță și sânge de bebe, ca un ereziarh în cochilie, lăsând restul lumii pe dinafară”. Un corp fizic și altul astral, un Sebastian drăgălaș și unul reproiectat de imaginația paternă, uns umbilicus mundi. Tatăl își apropriază fiul prin re-naștere culturală. Așa prinde el temei în preajma miracolului care sfârâie din “motorașul de muci” (hait! asta parcă nu era de aici, ci de la o recitare a lui Radu Vancu).
Re-nașterea înseamnă instaurare, mirungere și deificare. Bebeul are, datorită inocenței lui, fir direct cu stratosfera spirituală. Părinții n-au decât să-l admire și să se prosterne neputincioși, umiliți în pofida sofisticatelor instrumente culturale pe care le posedă, sau chiar din cauza lor: “Se știe că a fi Vancu e ocnă. Că tati are creierul bocnă și inima cât o ceapă degerată. Însă știe că-i o creatură de-abia eliberată, de el și de mami, din subtereana kabbaliștilor spirtului”. Măi, și inocența asta e cu dus-întors! Odată te înhață entitățile dacă nu ai dat măcar o lectură Artei visatului a lui Carlos Castaňeda, necum să o mai și practici! Nici Freud și înaintașii lui într-ale hipnozei nu s-au dumirit dacă în vis îți faci de cap, ori ai totuși ceva rețineri.
Mutând barca cronicii pe substanța propriu-zis poetică a volumului, observ cu satisfacție că ea plutește sprințar. Valuri și vălurele de tandrețeĂdelicatețe fac ca lectura să pară o croazieră de lux. Poezia fragedă lubrifiază inteligența și referințele culturale: “Sebastian e un parc de distracții dintr-o cărniță gânguritoare”, “E un stilist al colicuțelor, un dandy al beșinuțelor, al căcuțelor hierofant și domn. Cu Sebastian în vis, lumea zâmbește în somn”. Nu cred să fi citit vreodată ceva mai palpabil-sensibil despre frăgezime, drăgălășenie, puritate. Mai că îmi vine să-l rog pe Radu să scrie Odiseea acestei Iliade, în care să cânte starea de grație a bebelușiei, dar și a tăticiei. Asta și ca să dăm un înțeles frumos opiniei lui Chuck Palahniuk, cum că “Opiul popoarelor sunt părinții”.
Năstrușnicia continuă, dospindu-l pe Sebastian până la nivelul de copil divin brucknerian. “Sebastian e un model upgradat de bebeluș. Pe neocortexul lucios toate informațiile lumii le dă pe derdeluș; după care, distrate și frăgezite, deschide floarea carnivoră a creierului și le înghite”. Forța imagistică a metaforei e zdrobitoare! Nu contenesc propovăduirea poeziei mustind de sugestie, înnoitoare de limbaj și viziune, dar clară în exploziile ei. Mai cu seamă delirul, ori derapajele nevrotice atât de năucitoare, pot fi sufocate de derapajele lexicale.
Practicant lucid al onirismului cultural, Radu Vancu este fermecător datorită capacității de a nu se lua prea tare în serios. E mare lucru să poți rămâne simpatic când transpiri cultură, ca să nu mai spun de miracolul prezervării ingenuității. Artificialitatea culturii, precum însăși poezia ca artifex, usucă adesea sevele naturale, transformându-l pe om în scriitor oficial, cu normă întreagă la berăria unde colaborează și alți confrați. Iată, unii scapă tentației.
FELIX NICOLAU este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (“Anticanonice”, “Homo imprudens”, “Eroismul eminescian”), un roman (“Tandru și rece”) și versuri (“Bach, manele & Kostel”, “Salonul de invenții”). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.