Judo este un produs tipic al epocii Meiji.
Întinsă între 1868 și 1912, perioada de “guvernare luminată” (mei â lumină, ji â guvernare) a scos Japonia din izolarea la care ea însăși se supusese timp de două secole pentru a nu mai plăti tribut Chinei, a controla strict comerțul exterior al țării și a o feri de lăcomia europenilor care începuseră să-i dea târcoale, văzând în ea o posibilă colonie.La mijlocul secolului al XIX-lea, însă, capitalismul și-a pierdut răbdarea și a impus, sub amenințarea tunurilor de la bordul unor nave de război americane, deschiderea spre comerțul internațional. Șogunul a semnat tratate de pace și amiciție cu Statele Unite, Marea Britanie și Rusia, a trimis misiuni în Occident pentru a studia civilizația de acolo și a început să deschidă ambasade în Europa.
Conectată la exterior, Japonia trebuia să se modernizeze rapid și în interior, renunțând la relațiile, instituțiile și valorile tradiționale (“feudale”). Iar asta s-a întâmplat în Epoca Meiji.
Părintele judo, Jigoro Kano (1860-1938, foto 2), este el însuși o figură emblematică pentru epoca Meiji, în care a crescut, s-a format și a creat – o perioadă de febrile căutări, de sfâșieri între copleșitoarea greutate a trecutului și atracția exercitată de sirenele viitorului de tip occidental. Dacă s-ar fi născut ceva mai devreme, poate că Jigoro ar fi fost, ca și tatăl său, producător de sake, băutura spirtoasă din orez, iar dacă s-ar fi născut mai târziu poate că ar fi devenit ofițer sau inginer. În perioada în care s-a format el, începuse deschiderea și prioritară era creșterea de specialiști în limbile și culturile occidentale.
În primii ani de școală (particulară!), Jigoro a studiat confucianismul și… engleza. La vârsta de 14 ani, se perfecționa deja în engleză și germană într-o școală ținută de europeni în noua capitală, Tokyo (fostul Edo). Jigoro era pe atunci un pricăjit de 41 de kilograme și un metru și jumătate înălțime, bătaia de joc a colegilor.
A aflat de la un prieten de familie, fost membru al gărzii Șogunului (garda imperială), despre ju-jitsu, arta marțială care l-ar fi ajutat să se întremeze, să capete forță și să crească în înălțime. Fostul samurai i-a făcut chiar o demonstrație practică, dar l-a sfătuit să facă un sport modern – ju-jitsu, arta supleții (ju â suplețe, jitsu â artă, tehnică) era prea periculos, fusese conceput și perfecționat pentru oameni duri, războinici de meserie.
Lui Jigoro îi intrase însă în cap că trebuie să învețe ju-jitsu și a început să caute un maestru care să-l admită (proprietarii școlilor de ju-jitsu nu mai aveau voie, în epoca Meiji, să trăiască exclusiv din predarea artelor marțiale, așa că își deschiseseră cabinete de chiropractică, iar samuraii care în trecut populau aceste școli nu mai existau).
La vârsta de 17 ani, Jigoro a pășit pentru prima dată într-un dojo (spațiu dedicat practicării artelor marțiale) de ju-jitsu al cărui sensei (â maestru) aplica metoda pedagogică cea mai simplă și cea mai veche: dădea cu elevul de pământ până când acesta descoperea singur tehnica. Jigoro a mai trecut pe la trei maeștri din școli diferite până când, la vârsta de 21 de ani, a obținut licența necesară pentru a-și deschide propria școală. A început cu 9 elevi, ajutat, de trei ori pe săptămână, de fostul său maestru.
Ceea ce preda Jigoro în prima lui școală nu era diferit de
ceea ce învățase el însuși. Spre deosebire de foștii lui maeștri,
Jigoro trăia într-o lume care se schimba rapid, renunțând fără
regrete la ceea ce nu-i mai era de folos. Iar ju-jitsu, așa cum
ajunsese până la el, ca tehnică de luptă cu mâinile goale menită a
scoate rapid din luptă adversarul, nu-și mai avea rațiunea. Jigoro
a priceput însă că în cufărul de cunoștințe pe care îl moștenise
erau deopotrivă lucruri utile și inutile. Și-a propus să le trieze,
să păstreze, să adapteze și să dezvolte ceea ce și-ar fi găsit
rostul în societatea japoneză care se occidentaliza în ritm rapid.
Și a purces la o sinteză, preluând tehnicile principalelor două
școli de ju-jitsu, ryu, cele de trântire și cele de
împingere. Pricepuse că e mai ușor să pui la pământ un adversar pe
care în prealabil l-ai dezechilibrat. Și mai pricepuse că dincolo
de tehnicile propriu-zise și de victoria sau înfrângerea într-o
înfruntare, în artele marțiale clasice zăcea un imens potențial de
educație morală pe care și-a propus să îl trezească la viață.
Legenda spune că principiul noii arte marțiale ar fi încolțit în mintea lui Kano în urma observării atente a unui copac încărcat de zăpadă, ale cărui crengi rigide se rupeau sub greutate, dar cele suple se scuturau, prin îndoire, de nedorita povară. Și, cum sistemul avea nevoie de un nume care să îl diferențieze de ceea ce se făcea în celelalte școli din Japonia, păstrând totuși indicația filiației, a ales înlocuiască, în vechiul nume, tehnica, metoda (jitsu), care trimitea aproape exclusiv la aspectul fizic și de antrenament, prin do “cale”. Judo nu mai era o tehnică, o metodă de dobândire a supleții, a flexibilității, ci o cale de căutare a ei. Făcând pasul dinspre jitsu spre do, Jigoro Kano a întemeiat prima artă marțială recunoscută internațional și devenită sport olimpic.
Licențiat în științe politice și economie, bun vorbitor de engleză, Jigoro Kano a fost toată viața lui un educator. A fost angajat ca profesor, a lucrat în Ministerul Educației, a fost primul asiatic din Comitetul Internațional Olimpic și, înainte de toate, s-a ocupat îndeaproape de propria școală de judo, Kodokan, care a pornit în 1882 cu o duzină de tatami, rogojini de antrenament, s-a mutat din loc în loc, pentru că vechile spații deveneau neîncăpătoare, s-a transformat la începutul secolului XX în corporație și a ajuns, la mijlocul anilor ’30, să aibă propria clădire, cu peste 500 de rogojini. Și aceasta avea să fie însă abandonată, după moartea lui Kano, pentru actualul imobil de 8 etaje, în care au loc peste 1.200 de tatami.
Lui Jigoro Kano i se datorează și sistemul centurilor care diferențiază, în toate artele marțiale, gradele de expertiză, ca și ierarhizarea, prin dan, a centurilor negre (în 1911, din Kodokan ieșiseră peste 1.000 de deținători de centuri negre).
Jigoro Kano s-a stins din viață în 1938, pe un vapor care-l aducea spre Tokyo. Gurile rele spun că moartea i-ar fi fost provocată (se opunea militarismului japonez), dar nu există dovezi în sprijinul afirmației. După ce a trecut vârtejul celei de-a doua conflagrații mondiale și lumea a revenit la preocupări mai pașnice, judo și-a început drumul glorios prin lume. În 1964, la Olimpiada de la Tokyo a fost introdus ca disciplină olimpică. La ora actuală este a treia artă marțială din lume, după numărul de practicanți (în Franța este chiar prima, înainte de karate). UNESCO a declarat judo, alături de natație și de gimnastică, sportul cel mai complex și cel mai indicat pentru formarea fizică și morală a tinerilor.
În țara noastră, aflăm de pe site-ul Federației Române de Judo, unul dintre profesorii formați de Jigoro Kano ar fi ajuns prin 1928, iar în 1934 s-a organizat prima competiție, în care s-au înfruntat elevii școlilor de jandarmi și pompierii. De atunci ar trebui să dateze, așadar, numele sportului. Și la noi, însă, ca și în restul lumii, judo crește cu adevărat abia în anii ’50. Pe la jumătatea anilor ’60 încep demersurile pentru crearea unei Federații Naționale, care ia ființă în 1968.
Înainte de a se fi folosit internaționalul karateka, practicanții români ai sportului flexibilității erau desemnați cu un nume românizat, judocan: “În fața unor adversari de valoarea celor prezenți pe saltelele instalate în sala Floreasca, judocanii români și-au etalat calitățile.” (Sc. 29 I 73 p. 2). Spre zilele noastre, citind în presă, titrat cu litere de-o șchioapă, că “Titoasca (un interlop) a bătut un judocan cu ranga” (Curierul zilei 27 V 09), dar că “Judoka clujeană Corina Căprioru, aur la Europenele de la Viena” (Z. de Cluj 23 IV 10) deducem că s-a produs deja o specializare stilistică: judoka ar fi termenul oficial, iar judocan cel folosit în registrul colocvial. Avem chiar consemnată, pe la începutul anilor ’80, o formă hibridă, o bâlbă între forma neaoșă și cea internațională – judokan: “M.F. este al treilea judokan român care își adjudecă titlul de campion european” (Sc. 15 V 82 p. 5). Cum se va fi ajuns la ea…? Ortografiind neaoșul judocan cu internaționalul “k” în loc de “c”…? Sau adăugând sufixul românesc –an (familiar din lungan, găligan, mexican etc.) la cosmopolitul judoka…? Greu de spus. Poate că ambele explicații sunt valabile, lămurind în egală măsură mecanismul de producere a confuziei. În orice caz, interesant este că dicționarele românești (DEX, Dicționarul ortografic) l-au consemnat întâi pe judocan, în care au văzut un calc după fr., engl. judoka. Până și MDN (Marele dicționar de neologisme), din anul 2000, îl adoptă/adaptează pe judocan, după ce edițiile succesive ale Dicționarului de neologisme au înregistrat forma judoka.
La fel ca în cazul luptătorilor de karate, care, așa cum am văzut săptămâna trecută, au un nume copiat după cel internațional, karateka, și unul românizat, karatist, forma sufixată judocan pare a fi preferată, pentru că este în spiritul limbii.
Exemplificări și datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți găsi în ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.
ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, București).
Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universității București).
Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi
redactor-traducător la revista “Lumea” (1978-83), redactor la
Editura Politică și ulterior la Editura Humanitas (1983-1991),
editor și administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător și
publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia.
Preferințe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela
Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătărețu, Fărâmiță Lambru, Dire
Straits. Pasiuni: gătitul și conservele de casă. Dorințe: să aibă
nepoți. Are un nepot.