Arta, revistă de arte vizuale, nr 4-5, 2012
Sfidând cu grație și în straie de lux marasmul general prin care trece presa noastră, revista Arta își duce mai departe proiectul îndrăzneț de panoramare a artelor plastice românești, printr-un număr dublu, de dimensiunile și impactul vizual al unui album (224 pag.).
Lansat la sfârșitul lunii martie, odată cu decernarea Diplomelor de excelența ale Uniunii Artiștilor Plastici, la Sala Dalles din București, acest număr 4-5 propune o focalizare cel puțin interesantă: prezentarea generației 80 într-un dosar complex, cu portrete individuale dar și cu inteligente exerciții de sinteză. Alegerea temei – devenită de multă vreme o necesitate – este explicată succint de redactorul-șef al publicației, Magda Cârneci (aflată în poziția optezicistă literară, dar fiind avocatul pledant al plasticienilor): “Deși a ajuns la vârsta consacrării, generația 80 din artele plastice nu se bucură de aceeași recunoaștere (și cunoaștere) publică precum cea din literatură, care a generat conceptul (disputat) de optezecism literar. Deși a produs și a vehiculat la rândul ei concepte precum «neo-expresionism» și «intermedialism», pe lângă faimosul și controversatul «postmodernism», generația 80 din artele vizuale nu dă încă impresia unui «front» la fel de coerent și de compact precum sora ei literară. În bulversarea post-comunistă din anii ’90 și în boom-ul economico-cultural din anii 2000, optzeciștii vizuali s-au plasat cumva «între ape», între generația matură, care a continuat să exercite controlul asupra multor pârghii de putere instituțională, și între generația mai tânără și foarte tânără, privilegiată de noile fundații, centre, galerii și curatori apăruți între timp (…). Spre deosebire de confrații lor literari, care au avut parte de o exegeză suficient de abundentă și de un fel de «clasicizare» în acești ultimi 20 de ani, dată fiind predominanța literarului în câmpul cultural românesc, practicienii optzeciști ai artelor vizuale au trebuit să se descurce în condiții mai dificile și să inventeze traiectorii profesionale incomode și atipice, oscilând între lucrul în țară și cel peste granițe și între ocupații colaterale dintre cele mai neașteptate.”
Această încercare recuperatorie, concepută ca o abordare compactă a fenomenului, are însă și niște lacune asumate (grațios, cum spuneam), fie sub semnul unor promisiuni (prezentarea absenților în numere viitoare ale revistei, căreia, fie și numai din acest motiv, îi dorim viață lungă) fie sub semnul unor prezentări deja onorate, în cele trei numere deja apărute. Portretele optzeciștilor, concepute fie prin portrete de autor, fie prin interviuri sunt completate printr-o temeinică excursie preliminară prin atmosfera anilor 80 (de pildă excelentul “Viața de artist în socialism”, semnat de Dan Mihălțianu), cu jaloane “înțepând” judicios regiunile artistice reprezentative ale hărții (București, Craiova, Oradea, Târgu Mureș, Sibiu…) sau tendințele (curentele) cu profil limpede desenat (de la noul figurativism la postmodernism).
Rubricile “excentrice” ale revistei, de la “Expoziții”, la “Cronica de carte” și “Info”, acoperă, ca și în numerele precedente, prezentul fierbinte al plasticii românești într-o manieră selectivă dar grăitoare, cu ținte bine chitite. Din ce în ce mai mult, revista devine un indispensabil instrument de lectură a fenomenului plasticii românești actuale, o oglindă arareori aburită de partizanate, cu o ramă grafică și tipografică mereu elegantă.
