Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl
emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund
în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două
personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt
imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem
domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate),
este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în
stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub
semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire
însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință
reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor
de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze
și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se
deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica
pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl
reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul
cuvintelor, emoția estetică.
– Când a avut de executat statuia unui cal, Leonardo da Vinci
nu a studiat numai anatomia animalului, pentru a descifra
principalii mușchi, modul de dispunere a oaselor sau harta venelor,
ci s-a gândit, în mod sigur, și la viitorii privitori ai statuii,
întrebându-se prin ce poziție a calului le poate sugera lor
impresia de măreție, care este, în conformitate cu experiența
lor, cea mai expresivă imagine a dinamismului, cât de mare
să fie statuia ca să poată fi cuprinsă din perspectiva lor
etc.
– Înseamnă că artistul este un psiholog.
– Într-o oarecare măsură, este.
– Nu prea mi-i închipui pe artiști studiind manuale de
psihologie.
– Nici nu studiază, deși… În sfârșit, cunoașterea sufletului
omenesc ei o realizează de obicei pe cont propriu, fie datorită
unei capacități intuitive înnăscute, fie prin experiment direct,
adică observând un timp îndelungat efectul creației lor asupra
publicului și învățând atât din succese, cât și din eșecuri.
Treptat își reglează tirul.
– Îi ajută și criticii.
– Criticii (cei care sunt chiar critici) constituie un public
ideal, deoarece nu reacționează doar prin acceptări și refuzuri, ci
mai și explică de ce anume le place ori nu le place ceva.
– Vasăzică, artiștii știu multe despre sufletul omenesc.
Sună ca într-o romanță…
– Nu despre sufletul omenesc în general, ci despre starea de
spirit, experiența culturală, moravurile, aspirațiile, așteptările
contemporanilor lor. Având totdeauna în minte un “celălalt”,
artistul trebuie să știe exact pe ce butoane ale sensibilității lui
trebuie să apese ca să obțină un anumit efect. Uneori se bazează pe
intuiție, alteori pe ce a învățat din practică. Și mai are un
mijloc de a afla cum pot fi declanșate și controlate în conștiința
interlocutorului diferite procese: autoexaminarea. În fond, și el
este un om al timpului său, un posibil component al publicului,
astfel încât, studiindu-și propriile reacții în fața operei de
artă, poate prevedea cum vor reacționa ceilalți. Fiind vorba chiar
de opera lui, experimentul se dovedește dificil, pentru că nu-i
vine ușor să-și închipuie cum vede opera respectivă cineva care nu
cunoaște nimic despre procesul de elaborare. Trebuie să facă un
mare efort de detașare, să uite pentru moment ce a investit în
creația artistică (să-și ignore, deci, intențiile) și să adopte
neutralitatea afectivă a cuiva care vede pentru prima dată
lucrarea.
– În actul de cunoaștere este angajat doar
artistul?
– Și artistul, și consumatorul de artă. Acesta din urmă,
contemplând imitația, reconstituie operația de selecție pe care a
făcut-o creatorul atunci când din infinitatea de elemente ale unei
realități a reținut cu discernământ doar elementele evocatoare și
în felul acesta aprofundează realitatea respectivă, îi înțelege
modul de funcționare și de afirmare. În același timp, observând ce
tehnică aplică artistul pentru a-i manipula viața sufletească, află
mai multe despre sine.
– I se manipulează viața sufletească?!
– Am convenit o dată că în acest domeniu totul se petrece sub
zodia lui ca și cum. Cel care receptează arta se preface că
se lasă manipulat de cel care o emite. Asistând, de exemplu, la o
tragedie, plânge cu lacrimi imaginare, așa cum imaginare sunt și
întâmplările de pe scenă. De-a lungul istoriei forța de persuasiune
a artei a fost folosită și pentru a-i manipula pe oameni cu
adevărat. Dar ce mijloc n-a fost folosit? Vom reveni asupra acestui
subiect. Deocamdată să subliniem că autentica relație dintre artist
și public este de esență ludică, presupune un contract liber
acceptat și spirit democratic.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator,
dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6
noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou
“Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în
2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost
răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei).
Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a
adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune,
“Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex.
Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com