La finele lunii trecute, am avut șansa și bucuria să întâlnesc doi pictori consacrați, vizitând aceeași expoziție-eveniment, “Artistul si Puterea, ipostaze ale picturii românești între 1950 și 1990”, deschisă la Biblioteca Națională. Ambii aveau lucrări acolo, printre cele 656 expuse pe simeze, grație eforturilor de recuperare desfășurate de Ruxandra Garofeanu, curatoarea acestei expoziții-eveniment. Întâlnirea a fost prilejul unei discuții despre destinul artistului și raporturile sale cu puterea de atunci și de acum.
De la Pink Floyd-uteciști cu lopata în mână, la portretul lui Ceaușescu, pașaport pentru Vest
Nicolae Maniu, care s-a stabilit în Germania în 1983, apoi la Paris, cu zece ani mai târziu, are reputația de a fi unul dintre cei mai bine cotați pictori români în viață.
“A făcut o carieră extraordinară”, exclamă Ruxandra Garofeanu, arătând spre “Visul plugarului”, o lucrare din perioada românească semnată Maniu, care nu are nimic pășunist în ea, trimițând mai degrabă spre operele “hiper-realiste” avant-la-lettre ale maeștrilor flamanzi.
Trăind în afară, Maniu compară expoziția din clădirea imensă a Bibliotecii Naționale cu Beaubourg sau Grand Palais, este încântat. Despre “Visul plugarului”, aflu de la autor ca a fost cumpărat de un diplomat din Ministerul de externe, care l-a revândut recent unui colecționar bucureștean. “Cumpărau din plăcere, că aveau plăcerea să aibă tablouri în casă. Chestia asta cu investiția a venit de când a început capitalismul, după nouăzeci”, îmi explică autorul, aflat într-o scurtă trecere prin București. “Acum, cei care cumpără artă, cumpără pentru investiție, nu din plăcere. Dar în cazul meu, cumpără și din plăcere și ca investiție”, adaugă el. “De-a lungul vieții mele, au cumpărat o imagine, nu un nume. Când eram în România, doctorii stăteau la coadă. Era un cult de a cumpăra. Doctorii aveau bani, în Cluj în mod special.. .Sunt oameni care caută tablouri din perioada mea românească. Am regăsit mai multe în colecții particulare”, spune Maniu, referindu-se la perioada 1972-83.
Iarba verde de acasă
Maniu nu a mai pictat iarbă sau peisaje după emigrarea sa. “Cineva m-a avertizat asupra acestui adevăr: ciudat că după ce ai plecat nu ai mai pictat lumea asta pastorală, care era extraordinar de frumoasă, picturală, curți țărănești, care, căpițe, peisaje de deal, tipice zonei transilvane. Am pictat din imaginație, din memorie…olfactivă,” spune maestrul, cu un râs poznaș.
“Apariția mea in climatul pictural, în școala de pictură românească era marcată foarte deosebit. Eu nu pictam în formula zisă “spirit național” din pictura românească… Realismul socialist a fost lăsat la o parte, după ce eu am intrat la facultate, sau când am terminat, deja am intrat în istoria picturii secolului XX…Baba, Picasso, Miro, Dali…”
“Realismul sovietic – perioada aia a fost cruntă pentru artiști, din 1948 până la inceputul anilor șaizeci, la saloanele astea județene, republicane se expunea o iconografie care era insuflată obligatoriu de la ruși…că ei ne-au ținut in frâu”.
“Când am început eu, primele mele două tabloruri în ulei sunt două copii după Grigorescu, la 14 ani. Pe urmă am început să văd și eu Toulouse Lautrec, Degas, Van Gogh, desenam din Picasso, perioada lui figurativă, înainte de a destrăma anatomia. Asta era liberalizarea, au fost deja și expozitii…au venit și la Cluj Bernard Buffet, o expoziție mare americană am văzut. Nu știu cum au ajuns astea în perioada comunismului, în perioada ceaușistă…”
Începuturile sale “lucrative” au fost pictând panouri de securitatea muncii.
Primele tablouri expuse nu aveau nimic cu realismul socialist, “erau de un libertinaj…le dădeam titlul “Tineri uteciști”, dar de fapt, erau luați din revista Bravo, muzicieni din trupa Pink Floyd, cu lopata în mână”.
“Nu era nicio propagandă, nu era nimic…puteai să faci abstract și abstracție… Lucrările se cumpărau din fondurile statului, muzeele aveau fonduri…puteai să faci orice. Eu eram pe figurativ.”
“Era un lux fenomenal că nu-ți venea în cutia poștală nicio factură…Dar exista dauna colaterală: lenevia creatoare, cei care făceau doar o lucrare pentru o județeană și ziceau: îmi cumpăr un loden. Asta a sugrumat și concurența între artiști…Multe talente s-au pierdut. Eu vorbesc de marea creație, în dialog cu ce se întampla pe plan universal, european”.
De pe simeze se vede cu ochiul liber că scopul expoziției este să arate că “nu se făcea doar secera și ciocanul”. “Erau lucrări care se expuneau la republicane… Sunt printre ele și tablouri care nu au fost expuse. Oricum, departe de realismul socialist, muncitoresc”, îmi revine în urechi ecoul vorbelor Ruxandrei Garofeanu.
Destinul vieții mele a fost creat de opera mea: Maniu
Anecdotica vremii spune că Baba le-ar fi spus “cățeilor” de la partid că dacă vrea Ceaușescu să îl picteze, să vină la el în atelier.
Cum l-a pictat Maniu pe Ceaușescu? Portretul nu este în expoziție, dar se află în colecțiile MNAC și a fost expus în 2007 în Suedia, la Lund, într-o serie de portrete dedicate dictatorului comunist. Cu un simplu Google search pe Nicolae Maniu, portretul cu pricina apare pe internet, alături de o selecție de lucrări mai târzii, din perioada “occidentală”.
“Dacă nu îl pictam, eu nu ajungeam în Occident, își amintește pictorul. În 1982, am făcut toate formalitățile pentru a pleca cu lucrările la o galerie din Braunschweig, în Germania… Când am venit la București pentru aprobări, mi-au zis: Maniule nu pleci, că trebuie sa ne faci un portret al tovarășului…L-am făcut, după poze, erau peste tot. Ăștia de la partid erau mulțumiți că a ieșit bine și a fost bine primit de serviciul de protocol. A apărut într-o carte, Omagiu… Compoziția mea a fost reprodusă acolo, am cartea la Paris…”
“Plecarea mea era programată la sfârșit de aprilie. La mijloc de martie îmi vine răspuns de la pașapoarte: cererea a fost aprobată negativ. Dupa o intervenție, mi-au dat drumul. Dacă nu îl pictam pe Nicolae nu plecam”.
“Destinul vieții mele a fost creat de opera mea,” poveșteste pictorul, născut în 1944, la Turda. În Germania, a primit o comandă de variațiuni pe tema Dürer de la Muzeul Dürer.
“Mi-au spus: 10.000 de mărci o lucrare, mare cât să poată intra pe o ușă… Asta m-a decis să rămân, comanda pentru casa memorială Albrecht Dürer din Nüremeberg. A fost o trambulină, lucrurile se leagă de aici. Dacă ei mi-ar fi dat drumul fără probleme, fără pilă de la partid, probabil aș fi ezitat, mai ieșeam, mai veneam. Am plecat la limită, când în țară, în ’83-’84, a început cu foamete, întuneric, cu frig…”
“În 1984, eu eram deja trădător de țară, când apare acest tablou în România Liberă, cu titlul “strălucit model de slujire a poporului român”, portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu, pictură de Nicolae Maniu…Am și acum ziarul la Paris, mi l-a trimis tata…”
Vasile Tolan: Cei care au facut compromisuri, au făcut-o pentru că erau plătiți
Cu nouă ani mai tânăr, Vasile Tolan a absolvit și el Institutul de Arte Plastice de la Cluj. “Am avut încercari non-figurative și în facultate”, spune non-figurativul Tolan, prezent in expozitie cu două pânze, intitulate “Sacrificiu”, ambele datând din 1987. “Eu nu consider ca am fost constrâns niciodată. Cei care au făcut compromisuri, au făcut-o pentru că erau plătiți pentru a face compoziții sau portrete…Dar dacă e un portret bine făcut, cum sunt unele cazuri, poate sa fie important ca lucrare de artă și așa”. “Și acest compromis l-am făcut”, își amintește, întrebat dacă l-a pictat și el pe Ceaușescu? “Dar nu pentru bani”, ci ca să păstreze pentru comunitate atelierele de pictură ale breslei din Bistrița, care fuseseră date de primărie.
“Pentru ziua lui Ceaușescu, mi s-a cerut o lucrare… Nu dormeam nopțile să mă gândesc cum s-ar fi putut face un tablou care sa fie acceptat, dar care în același timp să nu fie totuși un compromis. Propusesem niște piese de șah mari, cu animale, alegorii, și alte variante de obiecte. Au zis nu, mi-au arătat o fotografie și au zis că o vor pictată”, povestește artistul.
Am văzut capitalismul de vitrină: Tolan.
La prima ieșire în vest, în anii optzeci, a văzut capitalismul de vitrină. “Spuneam ei și? prietenului meu, nu-l lăsam să vadă că eram căzut în fund din cauza asta…”
“În 1987, am fost la Roma, la Academia română, unde am făcut o expoziție. Aveam un ciclu de relicve – volume de piatră, betoane, care mi se păreau interesante să le am in pictură…Atunci, dacă făceai niște legături, erau mult mai ușor de făcut cu piața occidentală”, își amintește. A contactat galerii din Germania, Italia si Franța și i s-a spus “da, dar unde stai? Când am spus că stau în România, mi s-a spus ca pot să vin de acolo doar foarte, foarte greu…”
De ce nu a rămas, ca mulți alți colegi de breaslă? “Mi-a fost frică să fac un pas din ăsta care ar fi însemnat să rup legăturile cu familia – mamă, frate, soție, fiică, asta le-am și spus celor de la pașapoarte, că tot ce am, am în țară, nu am nimic în altă parte. În tot răul care era atunci, într-un fel funcționam oarecum, puteam să fac tot ce vream. Nu aveam însă materialele, nu aveam posibilitatea de expunere pe care o doream”.
Imediat după 1990, povestește cum venea de la Paris, stabilise legături cu Montreuil și Besançon, care erau orașe înfrățite cu Bistrița, unde fusese profesor de desen, apoi designer într-o fabrică, iar după 1990, inspector la inspectoratul pentru cultură, înainte de a deveni liber-profesionist în 1992, pentru o perioadă de zece ani. “Eram așa de bucuros că am vândut o lucrare care era tot salariul meu pe un an de zile…”
La Stuttgart, tot în acel an, un galerist l-a intrebat cât vrea pe niște pânze pictate in timpul șederii sale la Paris, și când l-a văzut că scoate 3000 de mărci, “ăsta era chiar salariul meu pe trei ani”.
Democrația nu funcționează în artă: Vasile Tolan
După 1990, Uniunea Artistilor Plastici (UAP) ar fi trebuit să se transforme într-un sindicat foarte puternic, lucru care nu s-a întamplat, povestește el. “Un artist are nevoie de atelier, de galerii, de spații de expunere…Dar treaba asta de grup, o organizație în care fiecare are oarecum drepturi egale, nu funcționează…E foarte greu să îi expui doar pe cei care sunt foarte buni, pentru că toți sunt membri de Uniune și au drepturi egale…”
“În artă și cultură, tipul ăsta de democrație nu funcționează. Cel foarte bun nu poate să fie egal cu unul foarte slab.”
Majoritatea lucrărilor sale de dinainte de 1990 sunt la Cluj, Bistrița sau București, în muzee, colecții sau depozite, sau în pivnița casei sale din Cluj. De acolo a scos și cele două lucrări expuse în retrospectiva de la Biblioteca Națională.
“Îmi place să revăd și lucrări de atunci…” Relicvele, sacrificiile care sunt expuse acum erau temele lui predilecte înainte de 1990. Plecau de la fotografii, care erau un miel jupuit și s-au transformat conceptual și plastic în opere de artă.
Sprijinul oficial este foarte firav, dacă există, iar interesul autorităților de acum este ca și inexistent.
“În general, statele care au respect față de cultură creează și un sprijin pentru dezvoltarea culturală, chiar prin subvenții. Mă refer, de pildă, la Franța, la Paris, unde primăria pune ateliere, spații culturale la dispoziția artistului”, spune pictorul.
“Aici, din păcate, putem foarte greu să intrăm intr-un dialog constructiv cu puterea, sau cu puterile care s-au perindat de la revoluție încoace”, adaugă Vasile Tolan, în prezent vice-președinte al UAP, pe care încearcă cu greu să o resusciteze din moarte clinică.
“Ar trebui schimbate legi… unele au rămas decând lumea… Artistul este liber, el nu este angajat…”
Expoziția de la Biblioteca Națională este deschisă până pe 2 decembrie.
Ilustrații foto Romeo Zaharia