Anne Holt, fost ministru al justiției în Norvegia, procuror,
avocat și jurnalist de televiziune, este autoarea unor serii de
romane polițiste cunoscute în toată lumea. “Așa ceva nu se întâmplă
niciodată” este al doilea volum din seria Vik și Stubø (după
“Eroare judiciară”, Editura Trei, 2009).
Fiona Helle, vedeta unui talk-show foarte popular în Norvegia, este
descoperită asasinată în locuința ei, cu limba tăiată și despicată,
ambalată frumos într-o corolă confecționată din hârtie. Mesajul
este clar: o minciună a costat-o viața. Când un al doilea corp
feminin, cel al tinerei Vibeke Heinerback, liderul unui partid de
extremă dreapta, este găsit crucificat pe peretele propriei camere,
inspectorul Yngvar Stubø este însărcinat cu ancheta. Se află el
oare pe urmele unui serial killer specializat în celebrități?
Inger Johanne Vik, devenită între timp partenera lui de viață,
acceptă să-i dea o mână de ajutor, încercând să contureze profilul
acestui ucigaș-fantomă pasionat de puneri în scenă spectaculoase.
Ce semnificație au mesajele pe care le lasă? În curând, Inger
Johanne întrevede un scenariu care ar putea avea legătură cu anii
petrecuți de ea la FBI și ar putea conduce chiar la uciderea
inspectorului…
Un roman polițist palpitant, în care celebrul tandem de detectivi
caută cu disperare ceva ce pare să nu existe: mobilul crimei!
Nu
mai știa câți oameni omorâse. Și asta n-avea nicio importanță. În
majoritatea domeniilor, calitatea prima asupra cantității. În
consecință, și în al ei. Chiar dacă, de-a lungul anilor, plăcerea
unui stil original își pierduse farmecul. Nu o dată, intenționase
să facă altceva. Din când în când, se gândea că viața era plină de
posibilități pentru oamenii ca ea. Aiurea. Era prea bătrână. Se
simțea uzată. Ăsta era singurul lucru pentru care era realmente
dotată. Și câștiga bine. Plata cu ora îi provoca amețeală,
bineînțeles, dar una încă plăcută. Avea nevoie de timp ca să-și
încarce bateriile.
Singurul lucru care îi plăcea cu adevărat era să nu facă nimic.
Acolo unde se afla nu era nimic de făcut. Și totuși, nu era
mulțumită.
Poate era bine că ceilalți nu veniseră.
Nu știa cu adevărat.
În orice caz, vinul era supraapreciat. Scump și acru.
unu
Foarte aproape de Oslo, la est, acolo unde colinele se nivelau
către micul centru feroviar de lângă Nitelva, mașinile înțepeniseră
de frig în timpul nopții. Pietonii își îndesau căciula pe urechi și
își strângeau și mai tare fularul la gât, îndreptându-se cu pași
grăbiți spre stația de autobuz situată la un kilometru glacial de
acolo, pe drumul principal. Casele din micuța fundătură se
ascundeau de ger în spatele draperiilor trase și al troienelor care
barau aleile. Tocmai în fund, în apropierea pădurii, stalactite de
gheață lungi de un metru atârnau, ca tot atâtea pericole
potențiale, de streașina acoperișului de deasupra intrării într-o
vilă veche.
Casa era albă.
Ușa cu vitralii și mâner de alamă dădea spre un hol imens și, în
capăt, la stânga, spre un birou în care predominau arta minimalistă
și mobilele somptuoase. La o enormă masă de lucru și între niște
cutii cu scrisori încă nedesfăcute, era așezată o femeie moartă.
Capul îi era căzut pe spate, mâinile i se sprijineau pe brațele
fotoliului. O dâră groasă de sânge uscat pleca de la buza
inferioară, cădea pe gâtul gol, se bifurca la nivelul pieptului și
se reunea din nou pe pântecul de o fermitate impresionantă. Nasul
era de asemenea plin de sânge. În lumina plafonierei, umbra lui
părea o săgeată îndreptată spre gaura întunecată care fusese cândva
o gură. Nu mai rămăsese decât un ciot din limba scoasă în mod
evident cu multă delicatețe. Tăietura era clară, gestul
precis.
Era cald în încăpere, aproape prea cald.
Inspectorul-șef Sigmund Berli, de la Kripos, își închise în sfârșit
telefonul mobil și își miji ochii spre un termometru cu afișaj
digital plasat chiar în interiorul ferestrei panoramice dinspre
partea de sud-est. Temperatura exterioară se apropia de minus
douăzeci și două de grade.
– Ciudat că acest tip de sticlă nu se sparge, constată el,
ciocănind cu prudență în geam. Patruzeci și șapte de grade
diferență între interior și exterior. Uimitor.
Nu părea să-l audă cineva.
Defuncta era goală sub un halat de mătase cu revere aurii. Cordonul
zăcea pe jos. Un ofițer de poliție, destul de tânăr, din Romerike,
făcu rapid un pas înapoi la vederea panglicii galbene.
– Dumnezeule! se scutură el înainte de a-și trece mâna prin păr,
jenat. Am crezut că-i un șarpe, ca să vezi!
Organul amputat al femeii era ambalat artistic în hârtie și așezat
pe mapa de birou din fața ei. Vârful ieșea afară din pachetul roșu.
Parcă era o plantă exotică viguroasă; carne gălbejită, papile și
mai gălbejite și urme violacee lăsate de vinul roșu în pliuri și
adâncituri. Un pahar pe jumătate gol stătea în echilibru pe un
teanc de hârtii de la marginea biroului. Nu se vedea nicio
sticlă.
– Nu se poate măcar să-i acoperim țâțele? sugeră agentul.
– E prea dezgustător ca să mai poată fi…
– O să așteptăm pentru chestiile astea, decretă Sigmund Berli,
strecurându-și mobilul în buzunarul de la piept.
Îngenunche și își miji ochii înspre moartă.
– Nu depun armele, murmură el. Chestia asta o să-l intereseze pe
Yngvar. Și pe tinerica lui, în cazul de față.
– Ce?
– Nimic. Se știe ceva în legătură cu ora?
Berli își înăbuși un strănut. Tăcerea din cameră făcea să-i țiuie
urechile și se ridică în picioare cu gesturi țepene, scuturându-și,
într-un mod complet inutil, pantalonii de praf. Un bărbat în
uniformă stătea la ușa din hol. Cu mâinile la spate, schimbând fără
încetare piciorul de sprijin, își luă ochii de la el cadavru și
privi pe fereastră. Un brad mai purta încă podoabele de Crăciun.
Ici și colo, se distingeau lumini în locurile unde ziua încă nu
ajungea complet, sub ramuri și sub zăpada compactă.
– Nimeni nu știe nimic aici? întrebă agasat Berli. N-aveți nici
măcar o oră provizorie a decesului?
– Aseară, zise în cele din urmă celălalt bărbat. Dar e prea
devreme…
– Pentru a o spune, completă Sigmund Berli. Aseară. Destul de vag
așadar. Unde sunt…
– Sunt absenți în fiecare marți. Familia, vreau să zic. Soțul și o
fată de șase ani. Dacă asta voiai să…
Agentul afișă un zâmbet vag.
– Da, confirmă Berli făcând turul biroului. Limba, începu el
privind pachetul de pe masă. A fost tăiată în timp ce proprietara
ei era încă în viață?
– Nu știu, răspunse agentul. Am documentația pentru tine și,
întrucât toate examinările s-au terminat și toată lumea este la
comisariat și…
– Da, i-o tăie Berli, fără ca agentul să știe foarte bine cu ce era
celălalt de acord. Cine a descoperit-o, din moment ce familia nu
era aici?
– Omul de serviciu. Un filipinez care vine miercurea la șase
dimineața. Începe de aici, din câte spune, și continuă sus pentru a
nu trezi oamenii prea devreme. Camerele sunt la etaj. La
primul.
– Da, repetă Berli pe un ton egal. Și ei lipsesc în fiecare
marți?
– E ceea ce spunea ea. În interviuri, zicea chestii de genul ăsta.
Că scăpa de soț și de copil în fiecare marți. Că-și citea toate
scrisorile. Că era o chestiune de onoare pentru ea să…
– După câte văd eu aici, murmură Berli, înfigând cu greu un stilou
într-una din cutiile cu scrisori, este pur și simplu imposibil
pentru o singură persoană să citească tot.
Studie din nou cadavrul.
– Sic transit gloria mundi, declară, aruncând o privire în gura
căscată. Statutul ei de celebritate nu prea-i mai folosește
acum.
– Noi am adunat deja o grămadă de tăieturi din ziare și totul este
gata…
– Da, da.
Berli îi făcu semn să plece. Tăcerea era atât de adâncă, încât
părea ireală. Nu se auzea niciun zgomot în stradă, nici măcar
ticăitul ceasului. Computerul era stins. Un radio mut îl fixa cu
unicul său ochi roșu din vitrina unui dulap de lângă ușă. Pe placa
lată de deasupra șemineului, o gâscă sălbatică de Canada stătea în
echilibru în zborul ei înțepenit. Labele îi erau decolorate, coada
aproape lipsită complet de pene. Ziua glacială desena un dreptunghi
fad pe covorul din spatele ferestrei de sud-est. Sigmund Berli își
simțea tâmplele zvâcnind. Senzația dezagreabilă că se afla într-un
mausoleu îl făcu să-și plimbe un deget pe linia nasului. Nu prea
știa dacă era furios sau tulburat. Femeia era în fotoliul ei, cu
picioarele desfăcute și cu pieptul în sus, deschizând larg o gură
fără limbă. Era ca și cum profanatorul nu se mulțumise să-i
sustragă femeii un organ esențial, ci o și deposedase de orice urmă
de umanitate.
– Vă înfuriați mereu când sunteți chemați prea târziu, reluă în
cele din urmă agentul. Așa că am lăsat totul cum a fost, chiar
dacă, după cum am zis, am terminat cu partea obligatorie…
– Nu se termină niciodată, îl întrerupse Berli. Dar mulțumesc. N-ai
procedat greșit. Mai ales cu această femeie remarcabilă. Oare presa
a putut…
– Încă nu. L-am reținut pe filipinez, va rămâne sub supraveghere
atâta timp cât vom putea să ne-o permitem. Am fost, de asemenea,
cât mai prudenți posibil în exterior. Trebuie să securizăm
indiciile, mai ales cu zăpada asta, și vecinii trebuie că și-au pus
niscaiva întrebări. Deocamdată, niciunul n-a putut să ne spună
nimic. Toată atenția lor e îndreptată probabil spre noua
prințesă.
Un zâmbet fugar se transformă rapid într-o expresie de
gravitate:
– Dar asta e în afară de orice îndoială… “Fiona i farta” ea însăși,
ucisă. La ea acasă, în felul ăsta…
– În felul ăsta, repetă Berli clătinând din cap. Sugrumată,
deci?
– Așa a zis medicul. Nicio urmă de înțepătură, nici de glonț.
Urmele de pe gât, vezi…
-Hm. Uită-te mai degrabă la asta!
Berli privi limba de pe birou. Hârtia era pliată cu multă
ingeniozitate, ca o vază masivă cu laturi elegante și simetrice,
lăsând să treacă vârful limbii prin deschiderea ei.
Din volumul Anne Holt – “Așa ceva nu se întâmplă niciodată”, în
pregătire la editura Trei, Traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu