Asaltul asupra ratiunii se constituie, in cea mai mare parte, intr-un atac direct la adresa presedintelui american George W. Bush, pe care autorul, fostul vicepresedinte Al Gore, il considera, fara menajamente, rupt de realitate, conducator al unei administratii extrem de incompetente. Bush si administratia sa se fac vinovati de ignorarea avertismentelor clare de dinainte de 11 septembrie, facand din America un loc mai putin sigur, starnind “cuibul de viespi” din Irak, folosind un limbaj si o politica a fricii, in incercarea de a stabili o noua agenda publica, fara a lua in considerare faptele, dovezile sau interesul public. Volumul trece dincolo de criticile la adresa administratiei Bush, pentru a pune un diagnostic asupra starii in care se afla Statele Unite, ca democratie, caracterizata de un interes din ce in ce mai scazut al votantilor fata de viata politica, de un electorat neinformat si de un cinism in crestere alarmanta. Ceea ce ne comunica Gore este ca ratiunea, logica si adevarul par a juca un rol din ce in ce mai neinsemnat in procesul de luare a deciziilor, ca discursul natiunii a devenit mai putin centrat si clar, mai putin rational. Al Gore trece in revista si motivele sociale si culturale care au determinat un astfel de declin pe piata ideilor din Statele Unite, printre acestea numarandu-se influenta “nefasta” a radioului si televiziunii si rolul lor in manipularea opiniei, impiedicand in acelasi timp indivizii sa ia parte la dialogul national. Partial lectie de civism, partial manifest politic, dar si tratat de filosofie, Asaltul asupra ratiunii ne arata un Al Gore plin de patos si ardoare, cu totul diferit fata de Al Gore, autorul unui adevar incomod. Cartea se afla in pregatire la Editura RAO.
Politica fricii
Frica este dusmanul cel mai puternic al ratiunii. Atat teama, cat si ratiunea sunt esentiale pentru supravietuirea omenirii, dar relatia dintre ele este dezechilibrata. Ratiunea poate uneori risipi frica, dar mai adesea frica reduce ratiunea la tacere. Dupa cum scria Edmund Burke in Anglia, cu douazeci de ani inaintea Revolutiei Americane, “nici o pasiune nu face mintea sa-si piarda facultatile de gandire si actiune la fel de eficient ca frica”.
Intemeietorii tarii noastre erau perfect constienti de amenintarea pe care frica o reprezinta pentru ratiune. Ei stiau ca teama poate provoca, in anumite circumstante, tentatia de a renunta la libertate in favoarea unui demagog care promite, in schimb, putere si siguranta. Ei erau ingrijorati ca atunci cand frica inlocuieste ratiunea, rezultatul este adesea ura si dezbinarea. Asa cum a scris mai tarziu judecatorul Louis D. Brandeis: “Barbatii se temeau de vrajitoare si au ars femei”.
Intelegerea acestei relatii unice dintre frica si ratiune a fost decisiva pentru conceperea sistemului de autoguvernare american.
Parintii fondatori au respins democratia directa pentru ca erau ingrijorati ca teama ar putea fi mai puternica decat gandirea reflexiva. Dar ei se bazau foarte mult pe capacitatea unor “cetateni bine informati” de a reflecta impreuna in moduri care sa minimizeze impactul temerilor neintemeiate, exagerate sau excesive. “Cand un om se gandeste serios la precaritatea lucrurilor omenesti, el va fi convins ca este infinit mai intelept si mai sigur sa elaboram o constitutie pentru natiunea noastra intr-o maniera rece, deliberata, atata timp cat ne sta in putere s-o facem”, scria Thomas Paine in legendarul sau eseu Common Sense (Bunul simt), avertizandu-i pe fondatori ca nu trebuie sa riste sa astepte pana cand vreo teama pune stapanire pe imaginatia oamenilor, caz in care procesul de reflectie ar fi fost stanjenit.
Natiunile prospera sau nu si isi definesc caracterul fundamental prin modul in care infrunta necunoscutul si inving frica. Multe depind de calitatea conducatorilor lor. Daca acestia exploateaza temerile oamenilor pentru a-i indruma in directii pe care altminteri ei nu le-ar alege, atunci frica insasi poate deveni repede o forta de nestapanit ce se perpetueaza singura. Aceasta epuizeaza vointa nationala si slabeste caracterul national, indepartand atentia de la pericole reale pe care oamenii trebuie sa le ia in serios si de care trebuie sa se teama si semanand confuzie in legatura cu alegerile fundamentale pe care trebuie sa le faca fiecare natiune pentru viitorul ei.
A conduce un popor inseamna a-i insufla curajul de a-si infrunta temerile. Demagogia este exploatarea temerilor noastre pentru a obtine castiguri politice. Intre conducatori si demagogi exista o diferenta capitala.
Teama si ingrijorarea au facut intotdeauna parte din viata si asa va fi mereu. Teama este omniprezenta si universala in toate societatile umane. Este o componenta fireasca a conditiei umane si a fost dintotdeauna un dusman al ratiunii. Filosoful si profesorul de oratorie roman Lactantius scria ca “acolo unde este prezenta frica, nu mai este loc pentru intelepciune”.
Am definit mereu progresul prin reusita de a ne depasi temerile. Cristofor Columb, Meriwether Lewis si William Clark, Susan B. Anthony si Neil Armstrong au reusit, infruntand necunoscutul si invingand teama cu curaj si cu un simt al proportiilor care i-a ajutat sa treaca peste temeri legitime, fara sa fie tulburati de anxietati false si neintemeiate.
Parintii fondatori ai tarii noastre s-au confruntat cu mari pericole. Daca stradaniile lor dadeau gres, ar fi fost spanzurati pentru tradare. Insasi existenta tarii noastre era in pericol. Totusi, in ciuda pericolelor, ei au insistat sa formuleze libertatile cetatenesti in documentul care a devenit Declaratia drepturilor (primele 10 amendamente ale Constitutiei americane – n.tr.). Sunt oare pericolele care ii ameninta pe membrii Congresului de astazi mai mari decat cele care ii amenintau pe predecesorii lor, cand armata britanica ajungea pe dealul Capitoliului?
Sunt oare pericolele cu care ne confruntam acum mult mai mari decat cele care l-au facut pe Franklin Delano Roosevelt sa ne reaminteasca, intr-un discurs celebru, ca singurul lucru de care trebuie sa ne fie frica este frica insasi? Se afla America intr-un pericol mai mare acum decat atunci cand am infruntat fascismul – cand tatii nostri au castigat un razboi luptand pe doua fronturi, in acelasi timp?
Este lumea de azi mai periculoasa decat atunci cand infruntam un dusman ideologic care dispunea de mii de rachete, gata sa ne anihileze intr-o clipa? Acum cincizeci de ani, cand cursa inarmarii nucleare dintre tara noastra si Uniunea Sovietica provoca tensiuni in lume, iar mccarthyismul ne ameninta libertatile cetatenesti in tara, presedintele Dwight Eisenhower ajunsese cu intarziere la concluzia ca “oricine actioneaza de parca libertatea ar putea fi aparata prin reprimare si teama imbratiseaza o doctrina straina Americii”. Edward R. Murrow, un jurnalist curajos amenintat de senatorul Joseph McCarthy, declara: “Nu vom lasa frica sa instaureze o epoca a irationalului”.
Este pur si simplu o insulta la adresa inaintasilor nostri, care au sacrificat atatea pentru noi, sa sugeram ca avem mai multe motive sa ne temem decat au avut ei. In ciuda pericolelor cu care s-au confruntat, ei au aparat cu convingere libertatile noastre cetatenesti. Depinde de noi sa facem la fel.
Totusi, evident, ceva este diferit acum. De ce la inceputul secolului al douazeci si unulea suntem mult mai vulnerabili la politica fricii? Au existat intotdeauna lideri dornici sa atate temerile oamenilor pentru a se prezenta ca protectori ai celor tematori. Demagogii au promis intotdeauna siguranta in schimbul renuntarii la libertate. De ce se pare ca reactionam altfel astazi?
Elementul nou si cel mai surprinzator in dezbaterea nationala din America de astazi este frica intensa si constanta. Mai mult, exista o confuzie persistenta si neobisnuita in legatura cu ceea ce duce la aparitia fricii; se pare ca ne este deosebit de greu sa distingem intre pericolele reale si cele imaginare.
Se ridica un semn de intrebare serios la adresa calitatii dezbaterii politice actuale – aproape trei sferturi dintre americani au fost convinsi atat de usor ca Saddam Hussein insusi era raspunzator pentru atacurile de la 11 septembrie 2001 si atat de multi americani mai cred ca majoritatea celor care au deturnat avioanele la 11 septembrie erau irakieni. Un semn de intrebare serios la adresa modului in care functioneaza in prezent democratia noastra este si faptul ca peste 40% au fost atat de usor convinsi ca Irakul a detinut intr-adevar arme nucleare, chiar si dupa ce s-a descoperit ca dovezile cele mai importante prezentate – documente secrete care descriau o incercare a regimului lui Saddam Hussein de a cumpara oxid concentrat de uraniu din Niger – erau false.
Evident, administratia actuala folosise frica pentru a manipula procesul politic si voi reveni la aceasta problema mai tarziu in acest capitol. Cred insa ca o intrebare mult mai importanta este cum a putut natiunea noastra sa devina atat de neobisnuit de vulnerabila la o utilizare atat de eficienta a fricii pentru manipularea politicii noastre?
O presa libera trebuie sa indeplineasca rolul de sistem imunitar al democratiei noastre, menit a o apara impotriva unor asemenea erori grosolane de reprezentare si intelegere a realitatii. Dupa cum spunea odata Thomas Jefferson, “opinia eronata poate fi tolerata acolo unde ratiunea este lasata libera pentru a o combate”. Deci, ce s-a intamplat? De ce nu mai functioneaza sistemul nostru imunitar ca odinioara? In primul rand, s-a produs o schimbare dramatica in natura a ceea ce filosoful Jurgen Habermas a numit “structura forului public”. Asa cum am aratat in introducere, sfera publica nu mai este la fel de deschisa schimbului liber si energic de idei intre indivizi cum era cand a fost intemeiata natiunea noastra.
Cand erorile de reprezentare si de judecata nu mai sunt neutralizate de sistemul imunitar al natiunii, este timpul sa studiem problema si sa incercam sa redobandim sanatatea dezbaterii politice din tara noastra. Pentru aceasta, trebuie sa incepem sa acordam mai multa atentie noilor descoperiri despre modul in care frica afecteaza procesul de gandire. Progrese recente din domeniul neurologiei ofera informatii noi si interesante despre natura fricii.
Din volumul in pregatire la Editura RAO. Traducere din engleza de Liana Stan.