Cel mai bine este să încep cu începutul: o zi caldă, primele semne de toamnă, anul 1963, pe culoarele Facultății de Filologie a Universității din București, cred că la parter, spre amfiteatrul Odobescu. Alături de o cohortă de tineri, mă pregăteam să intru la examenul de admitere în facultate. Atunci l-am zărit: subțire, cu părul ușor rebel, dezinvolt, sigur pe el, chiar arogant, cu mâinile în buzunare, unul dintre puținii candidați care nu tremurau de spaimă răsfoind bezmetici fișe, dosare, cărți și încercând să îngrașe porcul în ajun.
A fost primul lucru care mi-a plăcut la el. Al doilea, că intra în ultima serie, ca și mine, prin urmare numele lui începea cu o literă de la coada alfabetului. Și, când am intrat în vorbă, mi-a spus că n-are de ce să se teamă, un loc îi era destinat. Și eu credeam la fel despre mine. Peste câteva săptămâni, ne regăseam în anul întâi, ca studenți ai Facultății de limbă și literatură franceză. Cred că am fost și prieteni, până când vremurile ne-au dus pe drumuri diferite. Mai târziu aveam să-l evoc de cel puțin două ori: în romanul “Darul Ioanei” scriam: “de la Virgil Tănase te puteai aștepta la orice, de parcă ar fi fost un erou al lui Scott Fitzgerald ce se îndrăgostea de orice femeie drăguță pe care o vedea”; într-un editorial de acum vreo doi ani, care-l avea drept subiect pe Camus, evocam monstruoasa ședință din aula Facultății de drept, din 1966, când el fusese exmatriculat…
Mi-am amintit toate acestea pentru că cu acea ședință începe cartea lui Virgil Tănase “Leapșa pe murite”*, apărută spre sfârșitul anului trecut, dar care, nu știu din ce motive, n-a avut parte de publicitate. Am aflat de apariția ei abia în urmă cu o săptămână, am citit-o într-o zi.
Pentru cei mai mulți, mai ales din generațiile mai tinere, care nu știu despre cine este vorba, socotesc necesară o minimă informare: Virgil Tănase e un scriitor român care a aparținut grupului oniric din anii 60, inițiat de Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov. N-a reușit să publice în România decât câteva nuvele prin revistele literare, s-a orientat spre teatru, devenind regizor, dar n-a putut monta decât puțin, pentru că cenzura îi oprea producțiile. I s-a sugerat în 1976 să plece din țară, devenise indezirabil, mai ales în urma interviurilor sale “dușmănoase”. Ajuns la Paris, unde i s-au publicat câteva romane, a continuat, alături de Paul Goma și de alții, să atace regimul ceaușist, până când se pare că însuși șeful statului român a dat ordin să fie asasinat. Era în 1982. Asasinul s-a predat serviciilor secrete franceze, divulgând totul și a urmat o poveste încâlcită, luni la rând Virgil Tănase ascunzându-se într-un sat retras din Bretania (cu ajutorul autorităților franceze, inclusiv al președintelui Francois Mitterrand), pentru a da sentimentul Securității române că acțiunea ei avusese succes. Virgil Tănase admite acum că el n-a fost decât o carte pe care au jucat-o în confruntarea lor doi șefi de stat, “ei înșiși nu erau decât partea vizibilă a înfruntării între două plăci tectonice ale istoriei”. Despre toate acestea vorbește în detaliu “Leapșa pe murite”. Mai trebuie spus că volumele semnate de Virgil Tănase au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în japoneză (mai ales biografiile Cehov și Camus, care au cunoscut un mare succes). Tănase este doctor în sociologie și în semiologia artelor și literelor, laureat al Premiului de Literatură al Uniunii Latine (2004) și al Premiului de Dramaturgie al Academiei Române (1997), distins cu Ordinul Artelor și Literelor franceze (1987), cavaler al Ordinului românesc “Serviciu credincios” (2002).
“Oricât de uimitoare, faptele pe care le relatez sunt adevărate și, dacă li se poate contesta semnificația, nimeni nu le poate pune la îndoială autenticitatea, dovedită de documentele pe care, uneori, îmi voi îngădui să le evoc. (…)
Dat afară din școală, din facultate, din țară și-n cele din urmă aproape chiar din viață de cei care au făcut din mine un dușman privilegiat în ciuda indiferenței – sau poate tocmai de aceea – pe care le-o arătam, considerând politicul o manifestare aparentă, perisabilă și deci neglijabilă a înfruntării noastre cu lumea… Interzis ca scriitor, apoi ca regizor de teatru… Autor al unui pamflet intitulat Ceaușescu I-ul, rege comunist, publicat la Paris și pe care am fost cât pe ce să-l plătesc cu viața, dar mai ales al unui interviu dat de la București și publicat cât mai eram încă în țară pe prima pagină a revistei Les Nouvelles Littéraires: Un scriitor cu călușul în gură vorbește, nu mi s-a părut niciodată că ceea ce fac dovedește vreun curaj deosebit pentru simplul fapt că nicio clipă nu mi s-a părut că aș fi putut face altfel.”
Încă de la aceste vorbe din “cuvântul lămuritor”, nu știi dacă ai de-a face cu o carte de memorii, scrisă la solicitarea Institutului Român de Istorie Recentă, cu o confesiune apărută în colecția “istorii subiective” sau cu un roman. Virgil Tănase insistă să-i luăm scrierea ca pe un roman, chiar dacă datele autobiografice care s-au topit aici îl fac până și pe el să admită că această carte relatează ce știe el că i s-a întâmplat – după o avalanșă de relatări care de care mai aberante, mai sofisticate, mai extravagante sau mai hazlii. Până la un punct are dreptate. Cartea sa este despre un individ, întâmplător scriitor, care nu poate trăi din scris, dar care, totuși, din asta trăiește. Întâmplător, există și un subtitlu – “document polițist și literar”.
O carte în care Tănase povestește “cum era cât pe ce să fiu ucis din porunca fostului nostru șef de stat și cum am scăpat cu viață din bucuria altui șef de stat, cel al Franței, care, ascunzându-mă, l-a tras pe șfară pe celălalt, lăsându-l să creadă că tentativa de asasinat a reușit” nu poate fi decât captivantă. Pentru mulți, mai ales dintre cei care nu cunosc evenimentele, povestea aceasta de suspans “pe murite” va interesa în primul rând. Firește, are importanța ei, fiind prima oară când Virgil Tănase spune versiunea sa a evenimentelor. Într-un fel, cartea este o dare de seamă. Dar Tănase precizează că “mai puțin încrezător în excepționalitatea destinului meu decât alții în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu și n-am ținut jurnale, n-am strâns arhive și n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat față de cărțile pe care le scriam și care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea…” Gesturile sale de revoltă au fost ale unui om normal, care a dorit ceva, a fost împiedicat să obțină, dar a refuzat să se lase strivit. Mi se pare important că nu-și arogă vreun merit, că nu se bate cu pumnul în piept pentru disidența lui. Nici nu susține că acțiunile sale ar fi zguduit sistemul și ar fi contribuit la căderea lui. “În pofida ciudățeniei sale, datorată în primul rând întâmplării, destinul meu e foarte asemănător cu cel al majorității concetățenilor mei care n-au vrut să fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai puțin succes, să nu se-nece în mocirla care se revărsase peste noi! Care n-ar fi vrut să fie părtașii crimelor care se săvârșeau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimțeam mai degrabă ca pe un cataclism istoric căruia ar fi fost absurd să i te-mpotrivești cum nu poți stăvili un cutremur sau apele care se varsă peste mal, fiecare descurcându-se cum poate și cum îl taie capul.”
Există, spre finalul cărții, un pasaj uimitor, semnificativ pentru mentalitatea nosatră, a tuturor, de oricare parte a fostei Cortinei de fier ne-am fi aflat. Virgil Tănase a sosit printre primii la București, în decembrie 1989. Povestește:
“- Iei un minister?, m-a întrebat, la București, în decembrie 1989, doctorul Bernard Kochner, unul dintre întemeietorii revistei Actuel, devenit apoi cunoscut în lumea întreagă pentru activitatea sa umanitară, și care, în acel moment, era secretar de stat în al doilea guvern Michel Rocard.
– Nu. De ce?, am răspuns mirat.
Dar atunci ce căutăm la București?”
Indiferent de meridian, multora le este greu să înțeleagă, uneori, rațiunea acțiunilor noastre și mai ales absența unui interes material imediat.
“Intenția mea nu este, deci – continuă Virgil Tănase -, să scriu o carte de memorii – încă una! -, ci să-mi fac, cinstit, meseria oferindu-vă un roman, de data aceasta adevărat, pentru ca sentimentele pe care vrând-nevrând vi le stârnește să vă dea prilejul de-a fi, vremelnic și fictiv, părtașii unei epoci pe care n-ați trăit-o, dar care, mai aprigă poate decât altele, vă poate ajuta, despărțind mai limpede binele de rău, să găsiți temeiul pe care vreți să-l dați vieții dumneavoastră.
Vă veți întreba, poate, de unde și până unde m-am trezit eu să spun hăis când toată lumea-n jur, sau aproape, spune cea. Sau poate n-o să vă puneți această întrebare acum, când e mult prea târziu. Trebuie totuși să recunoașteți că e ciudat ce se petrece-n capul unui om ca mine, și deci ca dumneavoastră, care se trezește, fără să-și dea bine seama de ce și cum, că nu-i în rând cu lumea.
Oh, să nu credeți că nutresc nădejdea să aduc un răspuns într-o chestiune atât de încâlcită, unde incompetența mea e sporită de felul în care pronia amestecă necesarul cu întâmplătorul, destinul cu hazardul, ca nimeni să nu mai priceapă nimic și fiecare să trebuiască să-și joace cartea singur, fără să știe ce cărți are-n mână celălalt și ce cărți au rămas în pachetul de pe masă – de unde marea mea simpatie pentru jucătorii chiar și de popa prostul și totala indiferență pentru campionii de șah. Pot, cel mult, privind înapoi, recunoaște câteva repere care m-au dus, pe nesimțite parcă, acolo unde am ajuns.”
Un roman care este documentul unei vieți și în care se intersectează cu multe nume sonore: Jean-Louis Barrault, George Bălan, Radu Beligan, Roger Blin, Noel Bernard, Jean-Marie le Breton, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Calciu, Regis Debray, Leonid Dimov, Mircea Eliade, Charles-Henri Flammarion, Paul Goma, Ion Ianoși, Virgil Ierunca, Ion Iliescu, Eugen Ionescu, Bernard Kouchner, Jack Lang, Monica Lovinescu, Corneliu Mănescu, Francois Mitterrand, Fănuș Neagu, Paul Otchakovski-Laurens, Alexandru Paleologu, Adrian Păunescu, Marcel Petrișor, Michel Polac, D.R. Popescu, Marin Preda, Jean-Francois Revel, Mircea Horia Simionescu, Philippe Sollers, Helmut Stürmer, Olivier Todd, Dorin Tudoran, Radu Tudoran, Dumitru Țepeneag și foarte mulți alții.
Mie însă mai importante decât povestea din 1982 mi se par detaliile despre frământările sale literare, căutarea unui stil și a unui destin literar, considerațiile sale privind literatura și destinul său de scriitor. Virgil Tănase, la 66 de ani, este “convins în continuare că literatura funcționează muzical, un roman alcătuidu-se dintr-o înșiruire de teme, episoade, personaje, descrieri, subiecte, intrigi etc, care se compun după necesități mult mai complexe.” Numai că, în România comunistă ori în Franța capitalistă literatura este văzută până la urmă cam la fel, în termeni de eficiență economică. La Paris, Virgil Tănase constată cum “cercul se închide” și “regăsește sub un alt veștmânt mentalitatea îndrumătorilor culturali de la București.” Căutând “dreptul la un petic de fericire personală”, află că societatea occidentală nu e decât “cealaltă față a aceleiași monede” care ne refuză aceleași certitudini utopice, “cu singura deosebire că «legile obiective» ale materialismului istoric iau aici înfățișarea legilor nu mai puțin obiective și implacabile ale pieței, prima grijă a cârmuitorilor noștri democratic aleși fiind de-a ne spune cât sunt de neputincioși în fața «realităților economice»… și care, aceștia, nu sunt nicidecum aleși prin votul celor ce depind de ei!”
Autorul îl citează la un moment dat, într-o notă de subsol, pe prietenul său Dumitru Țepeneag: “Din păcate, personajul social-politic Virgil Tănase i-a dăunat uneori scriitorului și receptării literaturii sale.”
Cât de adevărat pentru această figură de siguratic!
*) Virgil Tănase – Leapșa pe murite. Document polițist și literar. Editura Adevărul, Insititutul Român de Istorie Recentă.