“Cu eleganta sa stilistica obisnuita, Sudhir Kakar scrie o carte extrem de senzuala, imbogatita de detalii istorice si plina de idei provocatoare legate de cel mai fascinant subiect posibil” (The New York Times). Sudhir Kakar este cel mai renumit psihanalist indian contemporan. Romanul Ascetul dorintei este o reconstituire a vietii lui Vatsyayana, autorul Kamasutrei (tradusa, de altfel, de Kakar intr-o cheie noua). Cultivand detaliile de epoca si facand referiri la istoria reala a vietii maestrului indian, cartea a fost talmacita in mai multe limbi. Kakar a tradus Kamasutra si a mai scris Shamans, Mystic and Doctors: A Psychological Inquiry into India and its Healing Traditions; Culture and Psyche, Ecstasy etc.
Capitolul unu
“Ce folos sa practici virtutea, cand rezultatele ei sunt atat de imprevizibile?” (Kamasutra 1.2.21)
De cate ori trec pe langa un grup de prostituate care se plimba pe strada sau pe malul raului, sunt coplesit de un sentiment confuz, care se transforma treptat in panica. Ma tem ca nu voi putea sa nu ma holbez la pielea lor lucioasa, la parul pieptanat in sus, impodobit cu flori de iasomie, si la corpul lor unduitor, nici sa-mi controlez impulsul de a lua intre palme un san umflat de mandrie sau de a mangaia curbele unui sold. Indepartandu-ma de ele, ma inrosesc de jena. Dosul urechilor imi arde, ceafa ma furnica si ma fac mic, convins ca in urma mea va rasari un clinchet de rasete graitoare, care par sa fi intuit ceva despre dorinta mea rusinoasa.
Urasc tot ce fac ele cu corpul meu, fara ca eu sa-mi dau consimtamantul. Imi displac erectiile spontane pe care mi le provoaca. Simt ca trebuie sa-mi ascund dorinta, invelindu-mi pe furis varful penisului in erectie cu pliurile tunicii stranse la brau. Durerea provocata de dorinta neimplinita ma copleseste. In acelasi timp, sunt nervos, pentru ca aceasta parte a corpului meu, sursa unor senzatii atat de placute, pare ca le apartine mai degraba lor decat mie. Si ma intreb – oare toti tinerii de varsta mea trec prin aceste senzatii?
Prietenul meu, Chatursen, a incercat sa ma ajute, convingandu-ma sa il insotesc la un bordel. M-a asigurat ca o prostituata tanara si atractiva, instruita in cele saizeci si patru de arte, precum si in cea de a-i scapa pe barbatii tineri si virgini de inhibitii, ma va lecui de spaima asta de femei. Rezultatul vizitei a fost dezamagitor. In primul rand, ma intimidase opulenta intregului asezamant. Chatursen alesese pentru programul nostru din seara respectiva unul dintre cele mai renumite bordeluri. Avea sa-l coste un dinar de aur, in ciuda tarifelor de vara, mai scazute. Iazurile cu lotusi si fantanile incantatoare din gradina, coliviile de argint de pe verande, perdelele de matase si covoarele moi din camere erau in sine destul de intimidante pentru un invatacel brahman sarac, dar cele care ma faceau sa tremur pe dinauntru erau chiar femeile. Orbitor de frumoase printr-o combinatie de natural si artificial, cu trupul intrezarindu-li-se dincolo de panzele varatice, transparente si diafane, femeile imi coplesisera simturile prin prezenta lor delicata si prin miresmele tulburatoare – parfumuri florale, amestecate cu mirosul ametitor de transpiratie de femeie. Nu am prea fost atent la negocierile lui Chatursen si m-am adresat in soapta unei femei care s-a desprins de grup si s-a apropiat de mine cu ochii in pamant. Zambindu-mi sfios, aceasta imi oferi o ghirlanda de iasomie.
– Veniti, imi spuse, folosind pronumele de politete, fara ca tonul ei sa tradeze altceva decat un respect studiat.
In drum spre camera ei mi-a pus intrebari politicoase despre cum ma simt si nu parea deloc deranjata de raspunsurile mele monosilabice. Inainte de a intra, s-a dat la o parte, ca sa trec eu inainte.
– Am sa va urmez mereu.
Chiar si mai tarziu, dupa ce mi-a adus un lighean cu apa parfumata in care urma sa ma spele pe picioare, dupa ce ne-am schimbat in haine speciale, primite la bordel, de purtat in timp ce faceam dragoste, si ne-am intins pe pat, ritualul ofrandei erotice, a nucii de betel, a fost executat cu o timiditate care m-a facut sa ma simt din ce in ce mai relaxat. Acum imi dau seama, si stiam chiar si-atunci, desi refuzam sa mi-o recunosc, ca modestia ei era falsa, iar privirile languroase si cuvintele tandre erau alese dintr-o colectie de atitudini erotice, destinate a se potrivi unor diferite tipuri de amanti – in cazul meu, tipului rezervat.
Si strategia ei a avut succes. Ma simteam in largul meu, suficient de relaxat pentru orice m-ar fi asteptat in seara respectiva, cand in sfarsit m-a rugat sa suflu in lampa.
– Nu pot sa ma dezbrac decat pe intuneric, spuse, luandu-mi mana intre palmele ei si ghidand-o bland spre panglicile care-i tineau fusta legata si indemnandu-ma apoi sa-i desfac colierul si bratarile. Cand s-a intins pe pat, complet dezbracata, cu exceptia unui lantisor subtire de glezna, impodobit cu un sir de clopotei argintii, cu trupul scaldat in lumina lunii care se revarsa prin dantela de metal a geamului, toate simturile imi erau atatate, innebunite de dorinta. Abandonandu-ma unui festin al atingerilor, devenit si mai excitant datorita acompaniamentului unui amestec de suspine si gemete, in clinchetele clopoteilor lantisorului de la glezna, am mangaiat-o pe par, am sarutat-o pe ochi, i-am atins umerii si i-am sarutat din nou pleoapele si mainile, in timp ce buzele mele se plimbau in sus si-n jos pe chipul ei, fara a se aventura dincolo de baza gatului. Cu toate acestea, capitularea mea a ramas partiala.
Dupa ce-am facut baie si ne-am imbracat, m-a invitat sus pe terasa, ca sa stam si sa privim Luna, o activitate recomandata dupa actul sexual, mai ales in noptile de vara cu luna plina. Asezat pe o saltea subtire de bumbac si lasandu-ma pe pernele umflate, rotunde, dintr-un colt al terasei, am servit mancaruri fortifiante traditionale – supa rece de carne, friptura la gratar, suc din trestie de zahar cu bucati de fructe de tamarin, lamai decojite si fara samburi, cu gramajoare de zahar – aduse de o servitoare. Din celelalte parti ale terasei, se auzea murmurul discret al unor conversatii, acolo unde doua prostituate se intretineau si ele cu clientii. Dupa ce am terminat de mancat si am inceput sa mestecam nuca de betel, ea s-a apropiat de mine, lipindu-si spatele de pieptul meu. Parfumul parului ei imi gadila narile in timp ce ea imi arata diferitele constelatii de pe cer.
– Cea care se vede greu e Arundhati; in orice caz, cel care nu reuseste s-o vada va muri in decurs de sase luni. Si mai e si Dhruva, nemiscatoarea stea polara. Daca o vedeti la lumina zilei, toate pacatele va vor fi iertate. Si iata-i si pe Cei sapte Intelepti!
Am ascultat-o mai mult decat atent. Stiam c-o dezamagisem. Ma intrebam oare ce simtise cand statuseram imbratisati in pat. Ce fel de placere simte o femeie si cum as fi putut sa i-o provoc?
*
Pe atunci eram tanar, n-aveam mai mult de douazeci si unu de ani. Cu toate acestea, in anul care a trecut de cand m-am intors acasa dupa terminarea studiilor teologice, m-am simtit deseori mai tanar decat eram, aproape copil, sau, dimpotriva, nemarginit de batran, orice posibilitate de a intineri din nou parandu-mi-se atunci imposibila. In ultimul meu an petrecut la schit, m-am simtit tot mai nemultumit de studiile referitoare la textele Veda. Sincer sa fiu, le dispretuiam din toata inima. Totusi, sunt constient de faptul ca studiile teologice au forjat adanc in sufletul meu, dandu-mi acest sentiment de superioritate fata de artele lumesti, mai ales fata de cele erotice. Aceasta ingamfare imi displace la ceilalti invatacei, ca si la mine. De fapt, in mare parte, prietenia mea cu Chatursen era rezultatul acestei nemultumiri. Eram prieteni pentru ca sensibilitatile ni se intersectau. El era fiul unui negustor mai interesat de arte si poezie decat de stiinta de a face bani. Eu eram fiul unui brahman si calatoream in directia opusa, incercand sa-mi usurez povara bagajului cultural si a unui stil de viata impus, ascetic, prin explorari deocamdata ezitante ale sexualitatii mele. Nu aveam un talent innascut pentru a deveni omul care mi-as fi dorit sa fiu. (…)
Asadar, cand prietenul meu Chatursen mi-a dat de veste ca Vatsyayana traieste in schitul celor Sapte Frunze de pe celalalt mal al fluviului si mi-a propus sa mergem sa-l vizitam pe marele intelept, am acceptat imediat. Pe langa speranta de a primi raspunsuri care sa lamureasca unele dintre nedumeririle mele referitoare la femei, ma intriga de ce un om a ales sa renunte la o viata care-i oferea lux si influenta, retragandu-se in pustiu ca sa traiasca alaturi de ermiti urat mirositori, imbracati in scoarta de copac.
Daca exista un om in tarile centrale sau chiar in tot imperiul Gupta care sa cunoasca totul despre natura placerii femeilor si despre subtilitatile libidoului lor, acesta era cu siguranta Vatsyayana. Am fost surprins sa aud ca alesese sa se mute in Varanasi si sa locuiasca intr-unul dintre cele mai putin cunoscute schituri. Auzisem despre onoranta sa pozitie la curtea din Kausambi, despre influenta sa asupra imparateselor si a imparatului Udayana. Auzisem zvonuri cum ca Vatsyayana era un ascet care nu cunoscuse pana atunci vreo femeie. Cunostintele sale despre sex, se stia, se explicau printr-un stil de viata auster si prin ani intregi dedicati meditatiei. Cei mai creduli erau convinsi ca scrisese renumitul text in Kausambi, ca insasi zeita Rati i l-ar fi dictat, cucerita de acest barbat, astfel incat ii dezvaluise toate cunostintele sale secrete, care ii fusesera incredintate de consortul ei, Kama, zeul iubirii. Ceea ce, desigur, e o prostie. Autoritatea oricarui tratat provine nu atat din gratia divina care l-a inspirat, din faima autorului sau din cantitatea de informatie continuta, ea are o sursa mult mai subtila: legatura intima a autorului cu subiectul sau, reflectata in infinite feluri in scriitura. Indiferent de meritele sau punctele slabe ale Kamasutrei, dezbatute aprig de catre tot felul de savanti, legatura intima a lui Vatsyayana cu viata erotica era indiscutabila. (…)
Capitolul trei
“Cel ce doreste sa dobandeasca virtute, prosperitate si sa se bucure de dragostea trupeasca pe lumea aceasta si pe cea care va urma ar trebui sa cunoasca textul acesta in intregime si, in acelasi timp, sa devina un expert in dezlegarea sensurilor sale.” (Kamasutra 7.2.58)
In ziua pe care am ales-o intr-un final pentru expeditia noastra, cand am ajuns la casa lui Chatursen juncanii albi cu coarnele gri stralucind de ulei de susan tocmai se injugau la trasura. Podeaua trasurii era plina de perne, covorul moale era inca rulat, ca si clapele purpurii de matase din lateral. Era o dupa-amiaza de primavara cand am plecat spre schitul lui Vatsyayana. (…)
Iesind pe poarta de vest a orasului, am traversat Gangele la ghat-ul de langa satul de tesatori. Luntrasul era un batran vorbaret, straduindu-se, evident, sa-si impace curiozitatea de a afla totul despre noi cu pornirea de a ne povesti totul despre el in cele cateva minute cat dura traversarea raului. L-am lasat pe Chatursen sa ii raspunda politicos, am inchis ochii si mi-am astupat urechile, ignorand conversatia zgomotoasa si persistenta, apoi am atipit in bataia razelor, pe ritmul sinuos al ambarcatiunii. Devin de obicei nerabdator cu persoane care fac parte din caste inferioare. Nu-mi place felul in care vorbesc, modul in care amesteca slugarnicia cu o impertinenta atent disimulata. Ma dezgusta barbile lor, intotdeauna neingrijite, pometii nici rasi, nici acoperiti de o pilozitate luxurianta, ca aceea a venerabililor pustnici si intelepti, dar care arata mereu ca o padure jumulita. Chatursen se intelege mult mai bine cu cei din castele inferioare. Si asta datorita sangelui de negustor care-i curge in vine. Spre surprinderea mea, de cand m-am alaturat lui Chatursen si prietenilor lui, am descoperit ca negustorii sunt mult mai sensibili la nevoile si dispozitia oamenilor decat poetii, muzicienii sau invatatii. Ca sa aiba succes, trebuie sa invete sa se impace cu toata lumea; insasi toleranta lui Chatursen e o dovada a lipsei sale de rafinament.
Pe malul celalalt al raului ne astepta o alta trasura, mai putin decorata, cu roti care scartaiau strident. Drumul care ducea spre schit nu era soseaua principala, asa ca nu fusese ridicat deasupra nivelului pamantului si nici delimitat de un sant umplut cu nisip. E drept, existau cativa copaci la marginea drumului, tinand umbra celor care calatoreau in zilele insorite. Suprafata sa neteda, batatorita, era intrerupta pe alocuri de cateva cicatrice, niste baltoace si brazde peste care trasura noastra se cutremura ca un porc batran. Pe loturile din jurul nostru, aratul de primavara era in plina desfasurare. (…)
Schitul era la cativa kilometri de sat, nu chiar in padure, ci la marginea ei. Ca orice schit, nici asta nu era prea mare sau prea impresionant. Cuvantul care l-ar descrie cel mai bine ar fi “fermecator”, mai ales acum, cand se lasa amurgul, iar Soarele apunea ingust, ca o sageata – lansata deasupra taciunilor aprinsi si purpurii ai orizontului. Deasupra noastra, stoluri de cocori, stralucitori ca burta unui sarpe abia iesit dintr-o mlastina, avansau lent pe fundalul cerului senin. (…)
Existau vreo duzina de colibe rotunde de cherestea in schitul acesta, separate de parcele atent cultivate, cu iarba darbha folosita la diferite ritualuri, si de cranguri de stejar si lamai salbatic. Fiecare crang avea cativa pomi ingudi, pe care localnicii ii numesc pomii pustnicilor, deoarece nucile lor asigura uleiul pentru lampile acestora si sunt ingredientul unguentului medicinal cu care ei vindeca ranile. Sub un pom de acest fel se gaseste invariabil un pietroi ud, pe jumatate scufundat in pamant, lucios de la uleiul nucilor ingudi care se izbesc de el si crapa. Pe stanga, alunecand spre un parau invizibil, se vedea o campie intinsa, acoperita de iarba, unde in timpul zilei pasteau laolalta vaci maronii de la schit si antilope negre din padure, intr-o armonie desavarsita. In prima parte a serii, cand incepe sa se lase amurgul, intr-un astfel de loc activitatea se precipita. Pomii freamata de viata cand pasarile se intorc la cuiburile lor, dar mai asteapta inainte de a se linisti. Vacile se mulg, se pune focul pentru pregatirea cinei, iar rugurile de sacrificiu sunt aprinse si reincarcate cu lemn si tamaie. Fumul inmiresmat al altarelor, amestecat cu parfumul picant al frunzelor si florilor de lamai, plutea placut prin schit. L-am intrebat care era drumul spre coliba lui Vatsyayana pe un pustnic batran si murdar, cu parul lung, lipit de cap cu ulei, care tocmai iesise de la baia cu aburi si isi scosese haina de piele argasita, punand-o la uscat pe o ramura.
– E coliba din stanga, ne spuse, fara sa-si ascunda interesul pe care i-l trezisem. (…)
Vatsyayana era un barbat inalt, impunator, fara a fi solid, cu par ondulat, carunt si lung pana la umeri, la care se adaugau firele crete de culoarea fierului de pe pieptul gol. Nu-si insusise inca portul din piele tabacita al locuitorilor padurii, purta o bucata de material alb din bumbac, infasurata in jurul taliei, cu pliuri care ii ajungeau pana la calcaie, dupa moda adoptata de barbatii din Kausambi, Avanti si alte tari vestice. O barba nearanjata si carunta ii acoperea barbia si pometii; era ori barba deasa, in devenire, a pustnicilor, ori lungimea maxima permisa unui cetatean educat. Dat fiind faptul ca am ajuns neanuntati, salutul sau de bun-venit suna, in mod evident, mai rezervat, lucru pe care a tinut sa-l mascheze cu o politete grava. Nu dorim un pahar de madhupalaka? Am refuzat bautura ritualului de primire, dar Chatursen a dat din cap nerabdator. Mi-e greu sa inghit amestecul asta de zahar, ghee, lapte batut, ierburi si miere, chiar daca o dau peste cap repede. Sorbitul lent din sase inghitituri ii face dulceata aproape insuportabila. Poate doresc niste lamaie rece si apa cu fiertura de orz? A rostit numele bauturilor noastre pe un ton ridicat, dar politicos si deloc strident. I-a raspuns clinchetul distinct al bratarilor de la gleznele unei femei care s-a facut nevazuta in bucatarie.
Asezandu-ne pe scaunele joase aflate in luminisul mic din fata colibei, cu focul de sacrificiu trosnind in dreapta noastra, iluminati de focurile din celelalte schituri care scaparau printre copacii crangului ca niste licurici nemiscati, am schimbat amabilitatile obisnuite. Eu eram mai degraba tacut, in timp ce Chatursen i-a povestit despre admiratia nemarginita pe care o aveam fata de autorul Kamasutrei si despre dorinta noastra de a ne intalni cu el. Vatsyayana asculta incet, impasibil, iar fata lui nu trada nici o urma de multumire, nici un fel de reactie la imnurile lui Chatursen. Vizibila sa retinere nu se explica prin distantare, ci printr-o profunda timiditate. Am simtit asta inca de la prima intalnire, dar mi-am dat seama de dimensiunile retinerii abia mai tarziu. Desi la inceput tacerea sa relativa ne facea sa ne simtim stanjeniti, ne-am relaxat destul de repede pentru ca nu afisa atitudinea respingatoare cu care se inarmau numerosi invatati renumiti, care, chipurile, se potrivea cu invataturile lor, prin care reuseau sa-l intimideze de-a binelea pe vizitatorul ocazional.
Stand acolo in seara aceea, putin temator, dar fascinat de gazda mea si de imprejurimi, nu mi-as fi inchipuit niciodata ca in urmatoarele cateva minute urma sa traiesc doua schimbari emotionale la fel de puternice ca un cutremur, care aveau sa modifice topografia vietii mele. Pe prima am simtit-o cu claritate, simturile mi s-au trezit brusc si am inceput sa tremur de emotie cand din casa a iesit una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am vazut vreodata, purtand bauturi racoritoare pe o tava simpla, de lemn. Cand zic frumoasa, nu ma refer la o frumusete fizica, conventionala – desi sotia lui Vatsyayana, Malavika, era frumoasa din toate punctele de vedere. As putea s-o descriu cu metafore, cum a facut-o mai tarziu Chatursen, indemnat de prietenii lui poeti netalentati: ochi mari, de caprioara, sub niste sprancene conturate ca arcul lui Kama, cu o gura bine desenata, cu buze moi si pline, ca intepate de acul unei albine, cu mijlocul subtire, tradand trei pliuri vagi, solduri bine proportionate si coapse dureros de lungi si ascutite ca niste tulpini de bananieri. (…) Malavika nu era o fata de saisprezece ani la inceputul vietii sexuale, ci o femeie la douazeci si ceva de ani, radiind a secrete intime, mai degraba decat a promisiuni de implinire a acestora. Imaginile intiparite in mintea mea nu ii evoca trupul sau chipul, ci unele detalii care o fac pentru totdeauna unica. Imi amintesc panza de stropi de sudoare din colturile gurii ei, bratara de iasomii albe din jurul incheieturii stangi, matasea delicata si palida infasurata in jurul sanilor ei plini, care nu reusea sa le ascunda stralucirea aurie si privirea ei indrazneata, ce se scurgea in mine ca vinul pe care mi-l turna in pahar. Perceptia pe care o aveam asupra ei nu era marcata de frumusetea fizica, ci de impresia unei feminitati nemaiintalnite, care ii insufletea chipul si membrele.
Fragmente din romanul in pregatire la Editura Trei. Traducere din limba engleza: Gabriela Eftimie