Asigurarile sociale si impozitarea muncii

Nu mai este un secret pentru nimeni ca impozitarea muncii este in continuare cea mai mare din Europa de Est. Ceea ce nu se recunoaste deschis, de pe pozitiile oficiale, este ca supraimpozitarea muncii este si una din cauzele principale ale diminuarii continue a numarului de salariati si, implicit, a resurselor disponibile pentru pensii si programele sociale absolut necesare. Justificari exista destule pentru aceasta situatie, numai analizele serioase lipsesc. Deasemenea, trebuie mentionat ca responsabilitatea revine intregii clase politice, care a pus umarul la aceasta situatie in toata perioada de tranzitie prin mentinerea unor beneficii sociale la un nivel pe care economia Romaniei nu il poate sustine.

In opinia mea, analiza situatiei actuale a societatii romanesti ar trebui sa porneasca de la criza financiara profunda a sistemului de protectie sociala, sistem care provoaca atat nemultumirea beneficiarilor cat si a “contributorilor” prin toate cele patru subsisteme componente:

a) Sistemul asigurarilor sociale, care ofera beneficii precum pensii, indemnizatii de maternitate, pentru incapacitate temporara de munca (inclusiv accidente de munca si boli profesionale), ajutor de deces, bilete de tratament, indemnizatii pentru cresterea copilului.

b) Sistemul asigurarilor de sanatate, care ofera servicii medicale (gratuite sau cu plata partiala) precum si medicamente gratuite sau compensate;

c) Sistemul asigurarilor pentru somaj, prin care se acorda indemnizatii pentru someri, cursuri de pregatire pentru someri, microcredite s.a.m.d.

d) Sistemul de asistenta sociala (ajutoare sociale, venit minim garantat, etc.)

Problema de fond este ca toate cele trei componente construite ca sisteme de asigurari, gestionate de autoritati publice, sunt de fapt construite pe un mecanism de tip redistributiv, care poate fi descris cu o oarecare marja de eroare cu binecunoscuta definitie a comunismului – De la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi. Este evident ca, exceptand partial sistemul public de pensii, nu exista o legatura directa intre contributia individului la sistemul de asigurari sociale si nivelul beneficiilor pe care le primeste acesta. Aceasta inseamna ca nu avem de-a face cu un sistem de asigurari ci cu un sistem de redistribuire suplimentar fata de cel realizat prin impozitul pe venit si, mai departe, prin bugetul de stat. Nu este deloc intamplator ca o astfel de situatie genereaza frustrari atat pentru cei cu venituri mari, dar si pentru cei cu venituri mai mici, care tind sa evite plata unor contributii sociale de a caror utilitate nu mai sunt convinsi.

Exemplul cel mai edificator a rolului de redistribuire al sistemelor publice de asigurari il reprezinta asigurarile sociale de sanatate. Practic, serviciile oferite contribuabililor cu venituri mari sunt identice, de exemplu, cu cele oferite celor asigurati fara plata contributiei. Raportarea contributiei de asigurari de sanatate la nivelul veniturilor individuale, fara a exista un plafon maxim, obligarea angajatorilor la plata unei cote de 7% din fondul de salarii sunt doar doua exemple care arata faptul ca acest sistem este finantat printr-un impozit si nu printr-o contributie pentru asigurari veritabile. Sistemul functioneaza similar si in cazul asigurarilor pentru somaj, unde indemnizatia pentru somaj este in suma fixa, indiferent de nivelul contributiilor varsate de-a lungul timpului.

Un alt exemplu al rolului de redistribuire il reprezinta practica incetatenita a intreprinderilor si chiar a institutiilor din sectorul de stat de a se sustrage (prin mijloace legale!) de la plata contributiilor sociale. Dupa ce prin legea bugetului, intreprinderile de stat din minerit si energie au fost scutite de la plata contributiilor sociale (raportate la fondul de salarii), iata ca si institutii ale statului stabilesc ca primele platite din fondurile de stimulente nu sunt supuse contributiilor sociale. Nu este lipsit de interes sa divulgam si sursa fondurilor de stimulente: amenzi, majorari si penalitati platite de intreprinzatori. Asadar, nu mai trebuie sa ne mire faptul ca organele de control nu pot pleca de la un intreprinzator fara a aplica macar o amenda.

Totusi, atunci cand vorbim de protectia sociala ar trebui sa ne gandim ca protectia sociala priveste in primul rand pe cei pentru care pierderea capacitatii de munca inseamna o pierdere de proportii catastrofale, in lipsa resurselor pentru economisire: persoanele cu venituri mici.

O comparatie cu un stat dezvoltat, cu o fiscalitate mare, ne arata cat de mare este dezechilibrul fiscalitatii in Romania. De exemplu, in Olanda pentru prima transa de venit (pana la 16,265 euro), impozitul este de 33.4% (1% impozit pe venit si 32.4% contributii sociale). In Romania, pentru prima transa de venit (pana la 720 euro) impozitul este de 18% la care se adauga contributii sociale de 17%, rezultand un total de 35%.

In Olanda, persoanele cu venituri mai mari de 50,652 euro, nu mai platesc contributii sociale pentru sumele care depasesc acest plafon, datorandu-se numai impozit pe venit, in cota de 42%. Pentru comparatie, in Romania, pentru sumele care depasesc ultima transa de venit (venituri mai mari de 3,900 euro anual) se datoreaza impozit pe venit in cota de 40% la care se adauga contributii sociale de aproximativ 10.5%, rezultand un total de 50.5%. Diferenta intre ratele reale de impunere creste de la 1.6% pana la 8.5%

In concluzie, Romania nu trebuie sa reinventeze roata dar poate sa foloseasca si unele componente de import daca cele din Romania nu corespund asteptarilor. Nu ne ramane decat sa speram ca sistemul de protectie sociala va fi asezat pe o baza economica mai sanatoasa acum cand presiunea pentru reforme este din ce in ce mai mare.