În fața Conferinței de pace de la Paris, 1919-1920, s-au afișat și problemele foarte complicate balcanice. Fiecare popor balcanic și-a anunțat pretențiile teritoriale, adesea depășind îndreptățirea istorică sau etnică. Evoluția istorică făcuse imposibilă o trasare a granițelor dintre state care să fie și deplin dreaptă și mulțumitoare pentru toți. Pe deasupra, era problema românilor balcanici în conștiința cărora, de la jumătatea secolului al XIX-lea, se implantase deplin ideea că ei fac parte din poporul român, aria de etnogeneză a acestuia întinzându-se spre limita sudică a Peninsulei. Concentrarea comunităților românești la mari distanțe de granițele României făcea ca aspirația unionistă să fie nerealizabilă, situație în care au fost susținute mai multe soluții: stat separat în mijlocul Peninsulei, un stat împreună cu albanezii, regiuni autonome în cadrul statelor balcanice, garantarea păstrării individualității etnice sub control internațional. Românii balcanici trăitori la granițele României, cei din Serbia în special, au pus și problema unirii teritoriilor lor cu Țara. Toate aceste deziderate au răzbătut în lucrările Conferinței de Pace, asupra lor s-au adoptat hotărâri. În jurul acestor probleme s-a desfășurat o fierbinte dezbatere susținută de toate forțele interesate. În bună parte, controversele sunt cunoscute și prezentate în istoriografie. Poate întregi această prezentare corespondența unor personalități românești cu reprezentanți ai Delegației României la Conferința de Pace, sau cu diverși oameni de cultură români aflați în Capitala Franței în momentul Conferinței. Sursa respectivă aduce, uneori, date cu adevărat interesante, mai ales din zona dezbaterilor de culise. Cea mai importantă este corespondența primită de Nicolae Iorga – prin întindere și prin ineditul faptelor relevate.

Nicolae Iorga a încercat să influențeze Marile Puteri în vederea satisfacerii doleanțelor românilor balcanici. În condițiile în care puțini știau, la Paris, evoluția istorică și, din aceasta, drepturile fiecărui popor balcanic asupra spațiului pe care-l revendica, Nicolae Iorga va trimite, unor personalități care puteau influența hotărârile Conferinței, exemplare ale volumului său Histoire des Etats balcaniques à l’èpoque moderne, apărut în limba franceză în 1914 , după ediția românească din 1913 (o nouă ediție, îmbogățită, datează din 1924). Printre destinatari era, în februarie 1919, și generarul Henri Mathias Berthelot, conducător al militarilor francezi în România în timpul războiului care, în scrisoarea de mulțumire din 13 martie 1919, își consemna cunoașterea doar superficială a problematicii: “Am găsit un număr de fapte și de puncte de vedere noi pentru mine, toate foarte interesante.”Exemplarele cărții au ajuns și în mâna unora dintre consilierii delegațiilor la Conferința de Pace.

Puțin cunoscută este încercarea lui Nicolae Iorga de a determina crearea unui Stat albanezo-român. La începutul lui 1919, istoricul publicase volumul Brève histoire de l’Albanie et du peuple Albanais (anunțat în sedința Academiei Române din 15/28 februarie 1919). Cu volumul respectiv, Delegația albaneză s-a prezentat în fața Conferinței de Pace și, mai târziu, pentru aceasta regele Albaniei arătase autorului mulțumirea Țării sale. Repetat, Iorga susținuse ideea înființării unui Stat albanezo român sub protectorat italian: în “Neamul Românesc”, XIV, nr. 42 din 22 februarie 1919 – articolul sub titlul Latini si semilatini în Balcani; în “Neamul Românesc”, XIV, nr. 205 din 18 septembrie 1919 – articolul Cererile albanezilor. În ultimul avea o concluzie tranșantă: “Numai printr-o stăpânire italiană s-ar putea ajunge, apoi, la acea colaborare între albanezi și românii din Pind, care ar fi pentru amândouă neamurile, prea slabe ca să poată trăi deosebit, una dintre cele mai puternice asigurări pentru viitor. Această stăpânire, mai mare decât fiecare din cei doi asociați, ar înlătura apoi ceea ce ar putea să pară pentru unul sau altul o abdicare de la situația pe care a visat-o și care nu este întru totul realizabilă. De aceea, orice manifestare albaneză din Paris ne bucură, ca orice dovadă de viață din partea unui popor înrudit și prieten.” Statul propus ar fi luminat, în parte, și situația multora dintre românii balcanici. Albanezii din România doreau o Albanie Mare, independența, de partea căreia încercau să-l atragă pe Nicolae Iorga; și-l țineau la curent cu acțiunile întreprinse de ei pentru a influența Conferința de Pace.

Cererea radicală a românilor balcanici – și care a întrunit adversități conjugate, cea mai puternică și influentă la Paris fiind a grecilor – , era crearea unui Stat propriu, independent, în Pind. În Delegația ce solicita Conferinței de pace soluția respectivă se afla și Tache Papahagi care, într-o scrisoare către Nicolae Iorga din 14 martie 1919, se arăta chiar optimist în atingerea țelului: “Cerem independența Pindului. Avem motive serioase ca să fim optimiști. Situația politică generală ne-a determinat la această soluție (un fel de canton). Prin aceasta rămâne măgulit și amorul propriu al poporului nostru; căci nu s-ar fi împăcat el ca să se vadă dominat de albanezi! Avem la îndemână noi documente politice de o foarte mare importanță. Le vom pune, unele, la Memoriul pe care îl înaintăm zilele acestea. Am comunicat la timp d-lui Lapedatu, din Delegația României la Conferința de Pace, totul.” Românii balcanici, prin reprezentanții lor aflați la Paris, doreau să-și atragă susținerea Guvernului României; unul dintre ei transmitea lui Nicolae Iorga – pentru ca acesta să o publice – o întrebare adresată Conducerii de la București: “Întrebăm Guvernul – cine reprezintă interesele românilor din Pind la Janina, tocmai în aceste momente când se decide viitorul fraților noștri din Macedonia? Ce este cu consului român de acolo?” Era o acuză privind neimplicarea diplomatică a României, la nivelul care era așteptat.

La fel ca albanezii, și românii balcanici au solicitat lui Nicolae Iorga scrierea unei istorii a lor, ca bază a revendicărilor în fața Conferinței de Pace. Găsim aici încredințarea că istoricul era cel mai în măsură să realizeze o asemenea prezentare științifică, dar și convingerea că numele său, cunoscut larg în Occident, ar fi impus problema atenției generale. Pe 3/18 martie 1919 , un mare industriaș aromân din București, Mathei Gherassy, în nume colectiv, cerea lui Iorga să scrie o Istorie a românilor macedoneni, oferindu-se să achite cheltuielile de tipar. Cartea va apărea în 1919, sub titlul Histoire des Roumains de la Pèninsule des Balcans (Albanie,Macédonie, Epir, Thessalie etc.). Avea mențiunea: “Publications de l’Institut pour l’étude de l’Europe Sud-Orientale. Publiée par la Société des Macédo-Roumains des Bucarest.) Tipărirea în limba franceză arăta și principalul destinatar – Conferința de Pace. În sprijinul aspirațiilor românilor balcanici, Iorga va publica, în iunie 1919, un larg articol în prestigioasa revistă pariziană “Le Figaro”, la direcția căreia se reîntorsese – după ce stătuse în România în timpul războiului – prietenul istoricului român, Robert de Flers. Ecoul era major și pentru că autorul fusese decorat de Statul francez, chiar în acea lună iunie 1919, cu Legiunea de Onoare.

La Paris, toate țările balcanice au desfășurat o propagandă intensă pentru acceptarea țelurilor lor. Propaganda românească se înscria în contextul general. Însă, spre deosebire de aceea a altor state, era lipsită de unitate, reflectând luptele politice interne, și uneori era făcută de oameni mai mult înflăcărați, decât specialiști, convinși că Țara le va fi recunoscătoare doar pentru că au scris, nemaicontând cum au scris. Constatând acest curent dăunător, Nicolae Iorga publica articolul Fac propagandă : “A ști etnografie și istorie este un privilegiu al oricărui român, și care e acela dintre intelectualii noștrii care să nu fie gata a-și servi Țara și neamul în orice alt domeniu decât al specialității sale? Deci, se scrie. Oamenii își fac chibzuința: decât nimic, tot e bine ceva. Este adevărat că noi – și cu noi atâția – rămânem la părerea că mai bine nimic decât așa ceva. Să nu se supere d. advocat N. Petrescu, care iscălește N.P.Comnène …, dar … găsim neformată și rău făcută publicația sa, cu așa de scumpe hărți, despre revendicările noastre. … Se cer nu pagini de tipar, ci argumente. Și cine nu le are, nu este obligat a scrie. Nu-l pedepsește nimeni dacă nu scrie. … Ce-o să fie, Doamne sfinte, când astăzi, drumurile fiind deschise, s-au înscris pentru a ajunge la Paris nu mai puțin de 75.000 de oameni, toți având, firește, intenții naționale și tot ce trebuie pentru a le servi, fonduri de propagandă existând? 75.000 de patrioți și fiecare cu broșura lui în cap, pentru biruința cauzei naționale! Scapă-ne Doamne, de unguri, de bolșevici, de bulgari, de tot ce știi Tu, dar scapă-ne și de propagandiști! Că ăștia ne păgubesc, și ne fac și de râs.” Au apărut, însă, în Occident, sau la București în limba franceză sau în limba engleză și răspândite apoi în Occident, o serie de lucrări cu efecte notabile pentru cauza românească; în primul rând cele deja menționate ale lui Nicolae Iorga. S-au adăugat operele unor istorici sau diplomați occidentali – de la articole de ziar la volume. Printre ei, britanicul A.W.A. Leeper, cu volumul The Justice of Roumania’s cause New York , 1917 si Will Gordon cu Roumania yesterday and to-day, London-New York , 1918 (volum dedicat reginei Maria).

Extrem de importantă pentru România era problema românilor care ar fi putut rămâne în afara viitoarelor granițe ale Țării, prin trasarea acestora în neconcordanță cu realitățile etnice. Aici, cea mai disputată a fost problema Banatului, revendicat în totalitate atât de București, cât și de Belgrad. În context, și românii timoceni ridicau problema unirii regiunii locuită de ei cu România. Cei vizați de eventuala rămânere în cadrul Serbiei au încercat să se solidarizeze în jurul ideii unirii cu România și să-și expună doleanța aceasta în fața Conferinței de Pace. Mai multe documente, cunoscute în istoriografie, subliniază ambele direcții de acțiune. La 1 noiembrie 1918, la Chișinău , era lansat un Manifest către românii din Serbia, privind necesitatea unirii lor cu România și susținerea acestei cauze la Paris. Semnatarii erau din Valea Timocului: Atanasie Popovici, profesor doctor în filosofie; Liviu Bogdan, funcționar; doi subofițeri – Sever Coteț și Ion Niță. Declarau: “Fiind români, dorim să fim la un loc cu ceilalți frați ai noștri… Noi suntem în Serbia o jumătate de milion de români și nu mai vrem să rămânem cu sârbii, de la care am avut de suferit atâta. Ei nu ne lăsau să învățăm în școli limba noastră, nu ne lăsau să facem biserici, să avem gazete românești. …Fiind români de sânge din moși strămoșii noștri și avându-ne moșiile noastre de la ei, noi avem aceeași dorință: să rămânem ce suntem, adică români; să fim gospodari pe pământul nostru și să fim laolaltă cu frații noștri. …Acum e timpul să ne folosim de libertatea care stapânește toate neamurile … Nimic nu ne va mai împiedica să intrăm în granițele României, ale întregului neam românesc.” Autorii își exprimau încrederea că cererea lor va fi acceptată de Conferința de Pace. Încheierea Manifestului era plină de avânt: “Ura! Trăiască românii din Serbia uniți cu România! Trăiască România Mare a tuturor românilor!”

Sub semnătura lui Atanasie Popovici, ca Președinte al Comitetului Național al Românilor din Serbia, va fi trimis Conferinței de Pace, Memoriul românilor din Serbia. Cereau , “pe temeiul principiilor wilsoniene, dreptul de a fi alipiți la frații noștrii liberi din Regatul României. Acesta este pentru noi singurul mijloc de a ne asigura libera noastră dezvoltare, ca și aceea a culturii noastre intelectuale, în limba noastră națională.”Memoriului i s-a răspuns printr-un material larg, înaintat Conferinței de Pace sub semnătura lui Tih. Georgevici. Numărul românilor din Serbia era considerat foarte mic; veniseră în Serbia ca refugiați – se folosea expresia “acești nenorociți de refugiați” care “au învățat de la sârbi să-și construiască case”. Iar Atanasie Popovici ar fi fost “singurul român protestatar din Serbia”. Așadar, pozițiile erau diametral opuse.

Din introducerea volumului “Românii din Serbia. 1940-1944”, în pregătire la Editura Enciclopedică