Pe tema Banatului, va avea loc la Conferința de Pace o confruntare fierbinte româno-sârbă. Problema este deja bine cunscută și deseori prezentată. Corespondența emisă de către unii dintre membrii Delegației României indică, în plus, confruntările de culise având rezonanță în hotărârea finală.
Ajuns la Paris, A. Lapedatu l-a consiliat pe I.I.C. Brătianu, dar a cunoscut bine și confruntările din afara scenei publice; le împărtășea lui Nicolae Iorga în mai multe scrisori – adevărate rapoarte. În scrisoarea din 6 aprilie 1919, prezintă și felul cum s-a ajuns ca doar o mică parte din românii bănățeni să rămână în Serbia: “La 31 ianuarie s-a tratat, în contradictoriu cu sârbii, chestiunea Banatului, iar a doua zi, la 1 februarie, în fața aceleiași Comisii (Comisia Specială a Afacerilor Române), celelalte revendicări teritoriale ale noastre. (…) Ceea ce s-a petrecut în ședința dintâi, vă puteți bine închipui. Dl. Brătianu a expus punctul nostru de vedere, sârbii pe al lor. Din partea acestora au vorbit Trumbić , Mesnić si Pasić. Veșnić a fost pătimaș nestăpânit. Pasić, neștiind franțuzește, s-a mărginit a spune câteva cuvinte despre Voievodina, fară a se fi putut face bine înțeles. Trumbić a cerut plebiscit, cu excluderea ungurilor și a șvabilor! Dl. B(rătianu), întrebat fiind dacă acceptă, nu un asemenea plebiscit, firește, ci plebiscitul în principiu, a cerut termeni de gândire pentru răspuns. A fost, însă, surprins de două observațiuni ale lui Vesnić- că românii n-au avut nici o mănăstire în Banat și că n-au avut nici reprezentanți în Parlamentul din Pesta – obiecțiuni la care a raspuns ( chestia cu procesul mănăstirilor n-o cunoștea), că nu știe dacă românii din Banat au avut sau nu mănăstiri, dar dacă n-au avut, împrejurarea e explicabilă și prin faptul că poporul român e mai puțin mistic decât sârbii.
Ce privește reprezentanții din Parlamentul din Pesta, iarăși nu poate spune câți anume deputați au avut românii din Banat, dar poate spune câti martiri politici au avut ei în temnițele Ungariei.” A doua zi, 1 februarie 1919, Brătianu a cerut să fie asistat de Lapedatu, drept consilier, “ca să nu mai fie surprins cu chestiuni la care să nu poată da un răspuns”. Acum, “A vorbit două ore și a fost ascultat cu mare atenție și cu vădit interes. Wilson urmărea și expunerea franceză și traducerea engleză. (…) Nimeni n-a ridicat nici o obiecțiune. Singur Lloyd George a pus câteva întrebări binevenite ca d.B(ratianu) să aibă ocazia de a lămuri anumite chestiuni asupra cărora nu putuse insista și nici crezuse necesar în expozeul său general.” Brătianu a răspuns la toate întrebările și a insistat asupra rolului Armatei Române în stoparea înaintării bolșevismului: “Bolșevismul, a spus d-sa, nu e o doctrină politică, ci un mijloc de a paraliza prin anarhie opera de pace ce sunteți chemați a înfăptui. E necesar, deci, să se ieie din vreme măsuri radicale împotriva lui. Lăsați-ne să ocupăm întreaga Transilvanie, retrageți armatele sârbe din Banat și nu ne împiedicați a ne exercita suveranitatea în întreaga Dobroge.”Cei Zece au numit o Comisie a Afacerilor Românești, pentru a stabili granițele, compusă din cunoscători ai problemelor din Europa Răsăriteană și Sudică, dar și din diplomați superficiali ori influențabili. (Tardieu și Laroche pentru Franța; Vanutelli și Martino pentru Italia; Leeper și Crowe pentru Anglia; Day și Seymour pentru Statele Unite ale Americii.) Lapedatu îi caracteriza pe toți. Despre italieni scria că-i susțin pe unguri împotriva românilor și pe români împotriva sârbilor. “Așa fiind, au avut grijă să ne înainteze din memoriile confidențiale ale sârbilor, cum desigur, cu aceeași graba, vor fi înaintat pe ale noastre ungurilor. Leeper e secretarul particular al lui Lloyd George și stă cu desăvârșire sub influența lui Scotus, care de la început a susținut și a propagat ideea împărțirii Banatului cu sârbii și ungurii și, mai mult, aceea a lăsării în lotul unguresc a orașelor de pe granița nord-vestică a Transilvaniei.
“În privința sentimentelor celor doi britanici față de România, Lapedatu se înșela. A.W.A. Leeper publicase deja un volum favorabil României .- The Justice of Rumania’scause – cuprinzând un studiu istoric în general corect și o hartă a răspândirii românilor, așadar, un cunoscător al problemei. Iar R.W. Seton Watson, cunoscut și sub pseudonimul Scotus Viator (Călătorul Scoțian), se arătase până atunci apropiat cauzei românilor, și se afla în relații cordiale cu personalități marcante românești, care-l apreciau la rândul lor, între aceștia și Nicolae Iorga. Însuși Parlamentul României l-a ovaționat și omagiat pe 29 iunie 1920. Iar Nicolae Iorga scria în ziarul său că Seton-Watson “a constatat dreptatea noastră și a făcut din ea un îndreptar al acțiunii sale. (…) Este unul dintre acele impunătoare glasuri ale conștiinței mondiale care nu pot rămâne neascultate.” Lapedatu a receptat, însă, corect poziția net filoromână a lui Emmanuel de Martonne (geograf, profesor la Sorbona, cunoscător al limbii române), reprezentant al lui Tardieu, cooptat ca expert în Comisia Afacerilor Românești. Pentru poziția sa, încă din 1918 fusese ales în Comitetul de Patronaj al revistei “La Transylvanie”, care apărea sub conducerea Comitetului Național al Românilor din Paris. “Timp de două luni – scria Lapedatu- Comisiunea Română, căreia i s-au dat și afacerile iugoslave, s-a întrunit mereu. Chestiunile ce s-au dezbătut mai mult au fost aceea a Banatului și a graniței de nord-vest.(…) Noi, ca și sârbii din partea lor, am căutat să influențăm, prin toate mijloacele, Comisiunea pentru o hotărâre în sensul punctului nostru de vedere- neîmparțirea dominației politice în Banat. Din nefericire, însă, până acu cel puțin, în zadar. (…) Ce privește Banatul, lucrurile stau mai prost (în comparație cu celelalte revendicări românești). Mai întâi – după declarația d-lui de Martonne – e cu totul exclusă soluția acordării întregului Banat nouă, ori dl. B[rătianu] și, deci, și noi am stat pe acest punct de vedere și n-am înfățișat niciodată deziderate privitoare la o eventuală împărțire a provinciei; așa că, Comisiunea în această privință a avut în atenție numai cererile sârbilor, cari erau: o linie la est de Timișoara, Vârșeț, Biserica Albăși Buziaș. Ori, Comisiunea, fără a o cere noi, numai pe baza situației etnice și a necesităților economice, a opinat că o linie de despărțire trebuie să treacă la vest, nu la est, de calea ferată Timișoara – Buziaș. Și, așa a fost și primul raport. Când, printr-o indiscreție, sârbii au aflat de această hotărâre, au facut mare tapaj, protestând și cerând ca cel puțin Vârșețul și Biserica Alba să rămână la ei. Astfel i-au cerut Comisiunii revizuirea hotărârii luate. Rezultatul a fost că s-au acordat sârbilor orașele acestea, lăsându-ni-se nouă Timișoara și Buziașul.”
Conform unei alte scrisori a lui A. Lapedatu, din 4 mai 1919, românii ar fi putut primi ceva mai multe în Banat, dacă ar fi renunțat la linia intrasigentă a lui I.I.C. Bratianu: “Francezii și după câte înteleg și sârbii țin mult să cerem revizuirea liniei de partaj în Banat, fiind dispuși să ne facă largi concesii numai să ajungem la întelegere – sârbii ca să-și întemeieze stăpânirea și pe consimțământul României, francezii ca să ne știe împacați cu sârbii. Reprezentanții noștri nu pot răspunde unei asemenea dorințe, încât o cerere de revizuire din partea lor a liniei de partaj ar însemna aprobarea, în principiu, a acestui partaj. Așa fiind, ei stau pe punctul de vedere intransigent al revendicării întregului Banat, în speranța ca, până în cele din urmă, toți îl vom avea. Deși înteleg și aprob tactica, totuși, vă mărturisesc sincer, nu împărtășesc speranța lor. Pe de o parte pentru că Aliații țin să deie cu orice preț și sârbilor o parte din Banat, pe de alta din cauza atitudinii unora din ai noștrii în această chestiune, cari au lăsat să se înțeleagă nu numai că împărțirea Banatului cu sârbii nu e de natură a tulbura raporturile noastre viitoare cu ei, ci, mai mult, că pentru consolidarea acestor raporturi e necesară chiar cedarea către sârbi a unei parți din Banat.”
Veștile alarmante de la Paris au declanșat o luare de pozitie fermă și din partea Academiei Române. În ședința acesteia din 29 mai 1919, I. Bianu cerea o acțiune a Academiei în sprijinul drepturilor românilor asupra Banatului. În aceeași ședință, N. Iorga propunea o conferință publică a Academiei, pe această temă. Se hotărăște: 1. Înființarea unei comisii – I. Bianu, N. Iorga, Gh. Țițeica – pentru a alcătui un proiect de intervenție telegrafică pe lângă academiile țărilor aliate și neutre, pentru recunoașterea integrală a drepturilor românilor asupra ținuturilor locuite de ei. 2. O întrunire publică pe 31 mai, ora 9 seara, în aula Academiei; N. Iorga urma să conferențieze, iar Petru Poni, Președintele Academiei, să citească, o moțiune ce urma să fie înaintată Guvernului Român, pentru ca acesta să o transmită conducătorilor Conferinței de Pace de la Paris.În ședința Academiei din 30 mai 1919, Gh. Țițeica citește proiectul de telegramă către academiile din țările aliate și neutre, alcătuit de Comisia hotărâtă: “În clipa în care coaliția morală împotriva forței și a nedreptății încearcă să dea lumii un regim de libertate stabilă, fondat pe dreptul de neclintit al națiunilor, Poporul român, căruia Academia noastră îi cultivă cu evlavie amintirile și limba, așteaptă realizarea integrală a aspirațiilor pe care le-a nutrit timp de secole de-a rândul de durere și sacrificii și de care se poate considera demn după supremul efort pe care tocmai l-a făcut./ Aflăm, cu toate acestea, că din considerente absolut străine noilor concepții despre un idealism superior, invocate pentru a determina modificarea frontierelor, arbitrare, încearcă să se uzurpe ceea ce i se datorește unei națiuni de 14 milioane de suflete, singura moștenitoare a romanității din Orient, născătoare a unei civilizații originale, în care se contopesc elemente împrumutate atât din Occident cât si din Orient, și vreme îndelungată stâlpul de apărare al Europei civilizate împotriva asalturilor turcilor otomani./ În Banat, teritoriu de o perfectă unitate geografică și alcătuind un organism economic solidar, în această provincie istorică, întemeiată de români și apărată de forțele românești, se urmărește să ni se smulgă, în profitul elementului de colonizare recentă, teritorii cuprinzând populații românești înfloritoare și coloni șvabi care au declarat, nu odată, că preferă regimul României Mari celui al Serbiei./ (…) / Academia noastră crede de datoria ei a adăuga strădaniilor Guvernului român protestul său în numele dreptului etern și al adevărului incontestabil și este încredințată că apelul la conștiința universală va gasi un ecou de simpatie și sprijin activ pe lângă corporațiile străine consacrate aceluiași cult: idealul pentru știință. Academia Română care, încă de la constituirea ei, reprezintă unirea spirituală si sufletească a întregii națiuni române, scindată până în prezent între mai multe puteri dominante străine, reclamă acum, înaintea lumii civilizate, unirea integrală a acestei națiuni.” Telegrama cuprindea referiri la toate regiunile asupra cărora România avea revendicări, Banatul fiind doar una dintre ele.
Din introducerea volumului “Românii din Serbia. 1940-1944”, în pregătire la Editura Enciclopedică