La 31 mai 1919, Academia Română a organizat o ședință extraordinară cu public, prezidată de Petru Poni. Conform procesului-verbal, N. Iorga face expunere asupra drepturilor noastre istorice și etnice, pe care le au românii asupra ținuturilor românești cerute să fie încorporate în Regatul României. “În momentul când e vorba să se dea României întregite – spunea istoricul – prin sacrificiul cel mai mare pe care-l poate aduce în lupta comună cu aliații ei hotare cari nu corespund, nu numai cu nevoile economice cele mai firești ale unui Stat modern și cu cerințele cele mai elementare ale apărării naționale, dar nici cu așezarea etnografică a poporului nostru și cu drepturile istorice cele mai evidente (…), Academia Română, oricare ar fi soarta protestului care se ridică de către un popor întreg, crede că e de datoria ei să aducă opiniei publice din țară, ca și judecații cercurilor din Apus, pe cari le privesc și le interesează problemele marei păci de la capătul marelui război, constatări a caror răspundere poate fi luată științific, în contra obiecțiunilor unei propagande interesate.” După prezentarea drepturilor României, inclusiv asupra Banatului întreg, Istoricul încheia: “Academia Română supune și conștiinței lumii întregi aceste constatări, cari nu pot fi tăgăduite, și aceste concluzii, cari nu pot fi infirmate.” Petru Poni citește o Moțiune de susținere a revendicărilor românești, primită cu “aplauze și ovațiuni de membrii prezenți ai Academiei și de public”. Textul va fi trimis Conferinței de Pace și mai multor academii din lume.

La Congresul Ligii Culturale, 1 iunie 1919, Nicolae Iorga citește o Moțiune în problema Banatului, ce urma a fi trimisă Aliaților: “Congresul Ligii Culturale se unește la protestul întregii românimi contra încercărilor de a se da, pentru a se ține seama de pretinse drepturi rezultând din simple colonizări, neamului (statului) nostru hotare ce nu corespund întinderii neamului românesc, și nu pot cuprinde un corp politic capabil de a se apăra și dezvolta.” Dar, după citirea Moțiunii, N. Iorga adăuga: “Prefer să trăiesc, însă, chiar în nedreptatea pe care mi-ar face-o Aliații, decât în dreptatea pe care mi-ar face-o vrăjmașii.”

La Cluj se formează o Ligă pentru Dezrobirea Românilor Subjugați, compusă din studenți; erau vizate regiunile Banat și Crișana, Transnistria și teritoriile locuite de români în centrul Peninsulei Balcanice. Ca președinți de onoare au fost aleși N. Iorga, I. Grădișteanu, Amos Frâncu. Concomitent, la Sibiu lua ființă o Ligă a Banatului. O delegație a acesteia, formată din 300 persoane, s-a dus la Iuliu Maniu (iunie 1919) și i-a cerut pedepsirea lui Vasile Lucaciu și scoaterea lui din Consiliul Dirigent, “pentru că lucrează împotriva intereselor României și a încălcat Programul de la Alba Iulia”. Motivul cererii: în ziarul elvețian “La Tribune de Genèvè” din 11 aprilie 1919, Vasile Lucaciu, într-un interviu, și-a exprimat speranța că România va lua “cea mai mare parte a Banatului”, așadar, nu în întregime.Și studenții din București au adoptat aceeași atitudine, de revendicare a tuturor regiunilor românești. Din mai 1919 datează un Apel către toți românii, semnat Studențimea Universitară Română. Pentru susținerea revendicărilor maximale, a organizat un miting pe1 iunie 1919, la care studenții bucureșteni vroiau “a striga iar, fără întrerupere, împotriva nedreptății ce este pe cale a ni se face, până ce vom fi auziți. Chemarea finală era dramatică: “Veniți, frați români, veniți de pretutindeni, veniți mulțime nenumărată, veniți să liniștim sufletele celor morți, și noi, cari le supraviețuim din luptele crunte, să luăm asupra noastră întreaga grijă care îi neliniștește.”În iunie 1919, astfel de manifestații au avut loc în în­treaga țară, chiar și acolo unde românii se aflau în minoritate; pe 22 iunie, au avut loc în județul Treiscaune – la Poiana Sărată, Brețcu, Covasna și Întorsura Buzăului (conduse de preotul Rafiroiu împre­ună cu fruntașii localităților respective:I. Hazmea, Radu Popa, N. Dima, V. Roman, G. Corbu, I. Modroiu, I. Curcubată); la Hăghig (condusă de Aurel Nistor, dr. Dumitru Ranca, N. Rimbețiu) -, toate pentru a protesta față de ocuparea Banatului de către sârbi.De asemenea, la Cluj a avut loc, în iunie 1919, o Adunare a Bătrânilor și Tinerilor, care a lansat un Apel: “Frați români! Libera hotărâre asupra sorții noastre, pronunțată prin glasul istoric al Adunării de la Alba Iulia, ne asigură dreptul nostru integral la Banat și Crișana, ca și Tratatul de alianță încheiat prin scumpa noastră Românie cu Pu­terile Aliate în Antantă, alianță sigilată prin sângele acelor opt sute de mii de români și ruina țării, jertfite pentru cauza civilizației umane și libertății naționale. (…) Voci sinistre și stridente străbat prin unghiurile României Mari, că Banatul și Crișana, mărgă­ritare ale Coroanei Românești, urmează să fie ciuntite (…) Nu vom tolera ca sa ni se aplice ca răsplată știrbirea neamului(…) Nu vom suferi îngenuncherea și desființarea neamului nostru cotropit în Peninsula Balcanică și peste Nistru; os din osul nostru, sânge din sângele nostru! Ne vom ridica glasurile de vecinic protest, hotărât la fapte, înaintea întregii lumi civilizate.” Sa hotăra înființarea unei Frății de Cruce pentru Dezrobirea Fraților Subjugați.

Dacă, exceptând Banatul în întregime, celelalte cereri teritorialeale României au fost în general satisfăcute de către Marile Pu­teri, solicitările românilor sud Dunăreni nu au fost admise. De aici, amărăciunea și revolta acestora împotriva liderilor occidentali. Pe 19 mai 1919, Tache Papahagi îi scria lui Nicolae Iorga: “Cine și ce sunt cei patru dictatori ai păcii mondiale? 1.Wilson? – Un ideolog interesat, un teoretician încăpățânat, care își terfelește el însuși în picioare principiile pe care le-a emis cu atâta emfază.2. Lloyd George? – Un politician care păzește strajnic ca interesele imperiului in­sulei sale ne quid detrimenti caperent; pentru bunele drepturi ale celorlalte națiuni, le déluge. 3. Clemenceau? – Un bun gazetar, intran­sigent și cam sărit, dar diabolic și nefast pentru pacea universală. 4. Orlando? – Împrejurările politice, strategice și economice ale Italiei fac din Orlando nu numai un simbol italian,ci și un stejar al latinității.” Și, Tache Papahagi credea că tratatele de pace creaseră câteva “Vezuvii”: Dantzigul, coloniile germane, chestia Rusiei, Bana­tul, Cadrilaterul, partea vestică a Bulgariei cedată Serbiei, Tracia dată Greciei, Constantinopolul, Muntenegrul, Albania, Macedonia-Pind, Adriatica, cauza musulmanilor în genere, Gibraltarul și “încă odatăși mai presus de toate, Germania”. Aromânii afirmau că sunt “dezolați” de hotărârile Conferinței de Pace. Tache Papahagi se arăta un bun prevestitor: “Am presimțirea, însă, că (…) Pacea de la Versailles de azi nu necesită în fond mult timp pentru ca să avorteze și să degene­reze într-un cumplit boulversement universel; căci, această Pace Ge­nerală nu-i altceva decât un Război General nefixat în timp, mistifi­cat sub eufemismului <<Pace>>și care va reîncepe între națiuni în re­prize.”

Și Alexandru Lapedatu îi acuza pe conducătorii Marilor Puteri de necunoașterea problemelor românești asupra cărora, totuși, deci­deau. Într-o scrisoare către Nicolae lorga, din 29 iulie 1919, găsim menționat: “Lloyd George, cum știți, e atât de documentat asupra revendicărilor noastre, că-n ședința din 1 februarie a Consiliului de Zece cerea lui Brătianu să-i arate pe hartă unde e Bucovina și Banatul.”

Deși dezamăgiți de hotărârile Conferinței de Pace, românii bal­canici, inclusiv cei din Serbia, anunțau că-și păstrează speranța într-o evoluție pozitivă a contextului internațional, care să le îmbunatățească situația. Aveau deja un prim element major de susținere: erau încredințați că România Mare va deveni o țară puternică, și-i va sus­ține; se uitau spre ea mai mult decât o făcuseră spre România Mică.

*

* *

Începutul organizării, cu scopuri naționale, a românilor bal­canici, în perioada interbelică, datează din 1919, chiar înaintea semnării tratatelor de pace, în condițiile în care erau deja cunoscute prevederile acestora. Faptul îl aflăm dintr-o scrisoare către Nicolae Iorga, Paris, mai 1919, semnată de George Murnu și Tache Papahagi: “Românii din Valea Timocului ca și cei din Pind, Macedonia, Albania și Tesalia și-au trimis delegații lor la Congresul de Pace din Paris, pentru a prezenta și sprijini înaintea acestui suprem aeropag revendicările lor naționale. În urma unei expuneri din partea acestor dele­gați în fața membrilor Coloniei române din Paris, a suferințelor și doleanțelor neamului românesc din sudul Dunării,s-a înfiripat aici o ligă națională, care poartă numele de «Liga pentru Libertatea Români­lor din Timoc și Macedonia>>, a1 cărei program și ai cărei membri se pot vedea în manifestul alăturat, publicat în limba franceză.Pe temeiul principiilor de autodeterminare ale popoarelor mari sau mici, sus-numita Ligă urmărește înfăptuirea cât mai largă și mai te­meinică a revendicărilor etnice ale românilor din sudul Dunării. Pentru ca aceasta să fie cu putință, e de neapărată nevoie de ajutorul și conlucrarea Ligei Culturale din țară, care ne place a crede că, cu toate secțiile sale, nu va întârzia sa se și pună în mișcare și să lucreze din răsputeri pentru îndeplinirea operei de unire politică și culturală a românilor de pretutindeni. Socotim, prin urmare, că ar fi bine și în interesai românismului ca onor. Liga Culturală să pună pe tapet chestiunea românilor din Timoc și a macedoromânilor, facând astfel ca să se manifeste solidaritatea tuturor românilor din Romania Mare cu românii care nici acum nu vor avea fericirea să scape de robia seculară de care sunt încătușați.”

Începută în 1919, mișcarea de emancipare a românilor balcanici, în perioada interbelică, foarte complexă- larg prezentată în lite­ratura istorică, a fost influențată atât de evoluția, mai ales politică, a României, cât și de politică față de minoritățile naționale a statelor balcanice, inclusiv Serbia.

Deși a întreținut cu România relații de prietenie în perioada interbelică și a colaborat cu aceasta în cadrul unor alianțe antirevizioniste – având doi inamici comuni, Ungaria și Bulgaria -, totuși, Iugoslavia a avut o politică aspră față de românii trăitori în cadrul ei. Oficial, prin recensăminte, numărul acestora era diminuat; se li­mita la maximum folosirea limbii române în școli și în biserică; se nega românitatea timocenilor; se creau opreliști artificiale în calea activității societăților culturale românești etc.

La sfârșitul perioadei interbelice, probleme minorităților na­ționale agita puternic întreaga Europă, Berlinul și Roma tinzând să o transforme în pretext de război. Se discutau intens două soluții: aceea anexionistă, încălcând astfel granițele hotărâte la Versailles; și soluția schimbului de populație. În acest context, pentru Ministe­rul Minorităților condus de Silviu Dragomir, în1939 Petre Petrinca realiza un foarte întins și bine documentat material, sub titlul Situația românilordin Iugoslavia și problema colonizării lor în Țară.Geografic, românii din Iugoslavia se împărțeau în trei grupe: 1.Românii bănățeni; 2.Cei din regiunea Kraina (Negotin), Pojarevaț, Morava, Timocul sârbesc; 3. Cei din Macedonia sârbească (aromanii). Într-un număr foarte mic se mai aflau și în regiunile Bacica, Barania, Croația, Slavonia, Bosnia-Herțegovina, Dalmația, Muntenegru. Pe total, Recensământul din 1921 indica 229.298 români în Iugoslavia. Următorul Recensământ, din 1929, indica 183.000 români, cu 46.398 mai puțini decât în 1921, de necrezut în condițiile ratei demografice înalte la români. Petrinca, folosind surse românești și străine, demonstrează existența unui număr mai mul tdecât dublu de români; citează lucrări ale lui Sever Bocu, Enrico Monfosca, Attilio Tamaro ș.a. Consem­nează, însă, și autori care folosesc doar cifrele oficiale. Metodic, este prezentată mai întâi situația românilor din Banatul iugoslav – format din aproape întreg județul Torontal și o parte a județului Timiș. Până la Tratatul de la Trianon, 4 iunie 1920, conform statisticilor maghiare aici trăiau aproximativ 80.000 români în 80 localități; din care românii aveau majoritatea absolută în 35. Românii ar fi trebuit să trăiască în cadrul Regatului Sarbo-Croato-Sloven (din 1929 cu numele de Iugoslavia), sub regimul de protecție a minorităților naționale impus prin Tratatul de Pace de la Saint Germain din 10 septembrie 1919. Într-o anumită măsură, aceste prevederi internaționale au fost aplicate românilor din Banatul de Vest; ceilalți, însă, nu au avut parte de nici o protecție. Timp de 20 de ani, românii din Banatul iugoslav, totuși, nu avuseseră viață politică, pentru că oamenii lor politici s-au stabilit în România, așa cum făcuseră și foarte mulți din intelectuali; iar preoții rămași nu aveau voie, conform Constitu­ției belgrădene, să facă politică. Urmarea – nu aveau reprezentanță parlamentară. Se încerca o îndrumare politică prin ziarele “Nădejdea” și “Graiul strămoșesc”, fiecare reprezentând cate o grupare a români­lor, între acestea fiind grave disensiuni “care contribuie la o com­pleta lipsă de solidaritate românească”. Ierarhic, Biserica Ortodoxă Română din Banatul de Vest și-a păstrat dependența de episcopiile de Arad și Caransebeș; puținii greco-catolici aparțineau de Episcopia Unită de Lugoj. Funcționau două protopiate ortodoxe, la Vărșeț și Panciovo, având în total 37 parohii cu serviciul religios oficiat în limba română. Erau, însă, doar 10 preoți. Pentru a îndrepta situația, România reușise, în iulie 1934, să încheie o Convenție cu Iugoslavia privind regimul Bisericii Ortodoxe Române din Banatul de Vest și al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Banatul românesc. Dar, Convenția nu a fost ratificată la Belgrad. După 1920 școlile românești confesionale fuseseră închise, iar în școlile de Stat se preda doar în limba sârbă.


Din introducerea volumului “Românii din Serbia. 1940-1944”, în pregătire la Editura Enciclopedică