În fiecare gară dintre gările care nu pot fi vindecate nici de soare, nici de zăpadă exista câte un cățel care conduce pe cineva la tren.
În fiecare gară dintre gările în care florile de primăvară sau bruma de toamnă nu aduce nicio schimbare exista câte un cățel care așteaptă pe cineva, iar “cineva” nu vine.
Nu-i nimic, poate a scăpat trenul. Vine cu urmatorul. Dacă nu azi, mâine.
Între timp, porumbul crește, parcă e mai înalt acum când te întorci decât săptămâna trecută când ai plecat.
În câteva luni va fi bun de cules. Dar nu o să știi pentru ca abia anul viitor vei mai trece pe aici. Când iar o să te mir că porumbul e mai înalt la intors decât la dus. Că spicul grâului e mai înalt decât anul trecut.
Pe fiecare continent există câte o țară care așteaptă vindecarea din altă parte. Pentru care anii trec mai repede decât anotimpurile petrecute în așteptare și anotimpurile mai repede decât zilele.
În urmă cu 3 ani am făcut un pariu cu mine. Am zis că o să scriu câte un rând despre gara din Tecuci ori de câte ori o să ajung pe acolo – nu are importanță unde, în agendă, pe manșeta cămășii. Am zis, asta e gara mea mea. Așa am zis eu.
De trei ani de zile în gara din Tecuci nu s-a întâmplat nimic. Este o gară ca multe gări peste care nici primăvara, nici vara, nici toamna nu aduce nicio bucurie.
În Tecuci, ca în fiecare gara în care blândețea nopții nu inspiră nicio nostalgie, nici celui care vine nici care pleacă, așteaptă un cătel care petrece pe cineva la tren. Din generație în generație, el transmite mesajul așteptării continue, il transmite prin ochii celui care il privesc, din gară în gară, până ce gările se sfârșesc.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.