Vulgata noastra scolara sustine ca descindem dintr-o Dacie colonizata de romani. Cu respectiva convingere traim din prima clipa de luciditate personala, fie ca ne-am nascut in 1920 sau in 1970. Nu am pretentia exagerata de a revizui acest mit fondator, transformat in cliseu didactic. Vreau numai sa comentez importanta pe care balanta dintre cele doua elementele originare continua sa o detina in definirea proiectului nostru de societate.
Pe parcursul epocii moderne, tensiunea dintre “fondul nelatin” si imaginarul Romei a obtinut o pozitie centrala in esafodajul discursiv al vietii publice. Asa a fost intre razboaie, cand ortodoxismul etnicist a prefatat accesele de tracism protocronic specifice anilor ’80. O comparabila vitalitate a demonstrat si tabara “europeana”, de la exponentii Scolii Ardelene, pana la teoreticienii sincronismului. Putem spune ca supraevaluarea stalinista a secolelor de slavonism liturgic sau a mixturii etnice operate in perioada migratiilor a fost perceputa doar ca o digresiune ideologica menita sa revigoreze, pana la urma, tema dualismului “daco-roman”.
Dupa revolutia anticomunista, s-a manifestat o metodica schimbare de perspectiva, situata – ca nou mainstream cultural – sub semnul deconstructivismului. E vorba despre o strategie intelectuala nominalista (sau anti-esentialista) care demonteaza mecanismul fictional de acreditare a naratiunilor exemplare, nu inainte de a-i divulga instrumentalizarea politica, in functie de interesul – variabil – al elitelor conducatoare. Desi aceasta recenta lectura canonica se bucura de prestigiul alinierii la standardele occidentale, nici reprezentantii taberei autohtoniste nu s-au lasat mai prejos, folosindu-si retorica populista pentru a recupera, altfel, terenul pierdut la nivel academic. Ca si odinioara, termenii aflati in discutie sufera de obezitate semantica. Ei nu fac obiectul unei anchete de istorie veche, in aria studiilor indo-europene, ci polarizeaza opozitii fundamentale, de tipul vechi/nou, strain/localnic, ortodoxie/heterodoxie, est/vest, centru/periferie, stat/individ…
Deunazi, urmarind controversatul meci de fotbal Romania-Danemarca, mi-a fost dat sa asist pana si la transpunerea competitiei in planul unei “lupte” intre daci si vikingi! Bizara supravietuire a geografiei simbolice de matrice nationalist-romantica, din cauza careia am uitat orientarea pro-latina a culturii noastre premoderne si am reinventat o Dacie fabuloasa, cladita cu materialul mental al cuceritorilor (italici) de odinioara… Inca o trasatura a faimosului “paradox” romanesc? Poate ca un asemenea masochism – asortat cu dolorism pravoslavnic – explica cel mai bine fatalismul prin lentila caruia ne privim, inclinatia noastra conspirationista, complexul “nenorocirii” si curioasa virtute a intarzierilor care, in loc sa indice deficienta, implora solutia miraculoasa.
Celelalte neamuri latine au prelucrat figura stramosului totemic in doua directii de capatai: francezii si italienii au ales ironia dedramatizanta, producand benzi desenate (Asterix & Obelix) sau costumatii de uz turistic (te poti fotografia in Forum cu diferiti “legionari romani” purtatori de ceas si de burta). Mai putin umoristi, ibericii au preferat pur si simplu schimbarea agendei: nu stiu ca “Roma” colonizatoare – respectiv eroizarea rezistentei autohtone – sa mai preocupe pe cineva in Spania sau Portugalia (cu exceptia, suprarealista, a cochetariilor imperiale asumate mai demult de Salvador Dali). Poate ca ospatarii pletosi aparuti la brasoveana Sura a Dacilor, pe la inceputul anilor ’70, ar fi putut anunta o emancipare similara. In realitate, ei n-au facut decat sa prefigureze delirul hirsut al deceniului urmator, cand Ceausescu s-a identificat cu Burebista, uzurpand comportamentul liderului incercuit.
Cred ca prelungirea acestui kitsch ne costa deja prea mult. Nu le vom da mai multa consistenta geto-dacilor daca vom fabrica fictiuni runice sau daca vom continua sa suprasemnificam precaritatea izvoarelor straine, de soiul istoriilor herodotice. Si nu ne vom legitima ca membri ai Uniunii Latine (cu drepturi consecutive in Uniunea Europeana) daca nu vom privi colonizarea Daciei ca pe un prim ciclu de occidentalizare a spatiului nostru – dar si ca pe un avertisment referitor la reversibilitatea acestui proces. Pana in 2007, avem nevoie de o relansare strategica a relatiilor cu mostenitorii europeni ai latinitatii. Adica de un parteneriat poliedric, orientat spre consolidarea incercatelor raporturi cu Franta, spre politizarea legaturilor prioritar economice dintre noi si italieni, dar si spre atragerea Spaniei si Portugaliei intr-un dialog cultural menit sa reduca alteritatea, ignoranta reciproca si dominatia cliseelor. Acestia sunt sponsorii naturali ai Romaniei in lungul sau drum catre o Europa apuseana care continua sa ne aglutineze in spatiul slav, socotind ca romanitatea noastra este ascunsa de ereditatea incrucisata a unui Bizant decadent si a etosului “mujic”. Integrarea este marsul nostru asupra Romei.