Cu câțiva ani în urmă am făcut o excursie în Peru, fabuloasa țară a incașilor. Când vizitam catedrala din Lima tocmai era deschis mormântul în care se odihneau rămășițele lui Francisco Pizarro. Am avut șansa să cunosc o tânără arhitectă, Beatriz Lanegra, care supraveghea deschiderea criptei și corectitudinea cu care erau scoase și dispuse lespezile ce o acopereau. Mi-a făcut favoarea de a-mi arăta racla din plumb, de formă cubică, în care fuseseră adunate oasele bravului spaniol. Puțin după aceea mi-a trimis documentația legată de cercetările frenologice efectuate pe acestea și concluziile legiștilor.
În vara acestui an m-am reîntâlnit cu acele rămășițe pământești și am putut rememora epopeea derulată acum aproape 500 de ani în zone andine. Aceasta s-a datorat expoziției LʼInca et le conquistador, deschisă între 23 iunie și 20 septembrie, la Musée du Quai Branly din Paris. Prin piese aduse de la Muzeul Național de Arheologie, Antropologie și Istorie al Peru, Muzeul de Artă din Lima, din muzeul gazdă și din câteva alte muzee europene, este reconstituită marea dramă a cuceririi marelui imperiu Inca.
Rapida și definitivă înfrângere a puternicului potențial militar și uman local a fost rodul unui favorabil concurs de împrejurări. Uriașul teritoriu ce se întindea pe 5.000 km și deținea o populație de 10 milioane de supuși era format din triburi eterogene, diferite ca religie, limbă și civilizație, ce căzuseră sub stăpânirea brutală a incașilor, în urma războaielor de cucerire întreprinse de aceștia. Imperiul era stăpânit cu o mână de fier iar recalcitranții și rebelii erau pedepsiți exemplar: răsculaților din Huanca-Villa le-au fost smulși 3 dinți de pe fiecare maxilar spre a ține minte și a nu repeta experiența răzmeriței iar cei din Canaris au fost forțați să mănânce inimile comandanților ce fuseseră executați. Aceste ținuturi înrobite așteptau orice prilej pentru a-și recâștiga libertatea. Așa că spaniolii au fost percepuți ca niște eliberatori mult așteptați, izbăvitorii providențiali de sub jugul sclaviei. Țara era dezbinată și de un lung război civil pornit de un pretendent la tron, Huascar, fratele vitreg al împăratului Atahualpa – rodul relației tatălui lor, Huayna Capac, cu una dintre cele 500 de soții și concubine oficiale de care beneficia suveranul.
Incașii erau un neam războinic și mândru care își adulau împăratul, pe Marele Inca. Acesta era fiul direct al soarelui și nimeni nu avea dreptul să-l umbrească. Supușii nu-l puteau privi direct în ochi iar când i se înfățișau ori el își făcea apariția în mijlocul unei mase compacte a populației, aceia cădeau cu fața la pământ și nu îndrăzneau să-și ridice măcar capul. Când erau primiți în audiențe trebuiau să vină desculți și să poarte o sarcină pe umeri spre a sta mereu aplecați în semn de respect. Marele Inca avea fața ascunsă sub un voal de tul alb spre a nu li se releva în vreun fel.
Francisco Pizarro era un aventurier de origine modestă, născut în Estramadura, în 1478, care plecase de tânăr în Lumea Nouă unde deprinsese meseria armelor. A stat o vreme în Haiti, apoi în Panama unde află despre existența unei țări foarte bogate, mai la sud, numită „Pirú”. A întreprns două expediții spre acel ținut unde debarcă în 1527. Dându-și seama că acolo se poate, în sfârșit, îmbogăți revine în Spania pentru a obținte de la regele Carol Quintul o împuternicire spre a întreprinde cucerirea în numele Majestății sale Catolice și a-i fi acrodate anumite beneficii și un titlu. În 1532 revine în Peru, cu trei caravele și însoțit de 180 de soldați bine echipați și antrenați, și 37 de cai. Printre tovarășii de arme se aflau și trei dintre frații lui Pizarro, Gonzalo, Juan și Hernando.
Atahualpa se născuse în jurul anului 1500, era un bărbat tânăr și puternic, un războinic brav și crud, cu un chip expersiv, plete negre și o mustață scurtă. Aflase despre sosirea unor oaspeți ciudați și-i fuseseră aduse despre ei informații uimitoare cum că aveau bărbi lungi, erau îmbrăcați în fier și călăreau pe niște animale ciudate, necunoscute în ținuturile sale. Suveranul a fost atras de curiozitatea să-i vadă pe noii veniți. Conform unei vechi legende, el credea că noii sosiți erau de origine divină iar comandantul lor, Pizarro, este însuși Viracocha, marele zeu. A venit să-i întâlnească în orașul Cajamarca, pe 16 noiembrie 1532. Monarhul voia să impresioneze și a folosit întregul fast aulic: era purtat pe o litieră de aur, îmbrăcat strălucitor, urmat de curteni și de o gardă – care, din motive necunoscute, era neînarmată. În total erau vreo 30.000 de oameni în vreme ce spaniolii numărau doar 168 de inși. Primele momente ale întâlnirii au fost agreabile și pline de curtoazie până când s-a pornit urgia. Aici survin două versiuni privind motivele ce au declanșat ostilitățile și modul cum a fost arestat atotputernicul stăpânitor. Cea spaniolă relatează că un preot din grupul lui Pizarro, Fray Vicente, i-a întins monarhului o biblie cerându-i să-i asculte învățătura, să se supună regelui Carol V și religiei catolice dar acesta, neînțelegând nici cuvintele, nici însemnătatea cărții sfinte, după ce a dus-o la ureche sperând să audă ceva, a aruncat-o cu dispreț, fapt ce i-a ofensat pe spanioli care au deschis focul cu archebuzele și l-au înhățat pe Atahualpa. Varianta locală este că împăratul le-a oferit oaspeților să bea, conform obiceiului lor de a încheia o pace prin ridicarea de toasturi, dar spaniolii, temându-se a nu fi otrăviți, au vărsat pocalurile fără a se atinge de băutură, ceea ce l-a indignat pe Marele Inca și a ordonat gărzii să atace. Dar garda, care depășea numeric pe mercenarii spanioli, era cu mâinile goale. Trupele imperiale au fost stupefiate de îndrăzneala noilor veniți de a-l privi pe Fiul Soarelui în ochi și de a i se adresa ca unui muritor de rând, astfel că au rămas pur și simplu paralizate, s-au lăsat masacrate ori au fugit în dezordine când au detunat archebuzele. Spaniolii au reacționat cu o violență neînchipuită spre a-și arăta forța: pur și simplu au măcelărit pe toți câți i-au prins. Se spune că, a doua zi, au fost numărate câteva mii de cadavre de băștinași în piața din Cajamarca. Momentul arestării împăratului și începutul masacrului a fost reconstituit într-o pictură de Juan Lepiani după aproape 400 de ani, prin 1920.
Atahualpa a fost smuls dintre ai săi și întemnițat de neciopliții soldați europeni. Deși primea un tratament special, primea vizite și stătea de vorbă cu Pizarro și locotenenții săi, cu care adesea juca șah, viața lui nu mai era aceea a unui suveran absolut. Pentru a-și căpăta libertatea, Atahualpa a promis că le va oferi, drept răscumpărare, o odaie plină cu aur până mai sus de înălțimea sa, atât cât își putea el ridica brațul deasupra capului, la care se adăuga o cantitate similară de argint. Această fabuloasă bogăție, care cântărea aproape 12 tone, a fost adunata de pe întregul teritoriu al imperiului, din orașele importante ca și din provinciile mai sărace, în timpul record de 8 luni. Totuși, conchistadorii erau nemulțumiți că acea odaie nu este umplută mai repede cu tezaurul promis. Când camera a fost ticsită și se împlinise sorocul să-l elibereze pe împărat, o grupare locală ostilă acestuia a lansat zvonul că era pregătită o răscoală contra spaniolilor și o armată puternică avea să intre imediat în acțiune. Pizarro voia să beneficieze de o viață liniștită în continuare iar un Atahualpa revenit în capitala sa, Cuzco, înconjurat de trupe fidele, ar fi reprezentat o constantă primejdie. Așa că a dat crezare zvonului și nu s-a grăbit să-i dea drumul prizonierului cu sânge divin.
Și între spanioli era dezbinare și animozitate creată de suspiciuni privind conducerea ținutului nou cucerit, numit Nueva Castilla (Noua Castilie), și împărțirea prăzii. Pedro de Almagro, care își disputa întâietatea cu Pizarro, îl stima pe Atahualpa și avea deplină încredere în el. Așa că a dorit să se asigure de veridicitatea zvonului și a plecat într-o patrulare spre ținutul presupus ostil, însoțit de un mic grup de soldați. În lipsa lui, câțiva indieni au venit să-i raporteze lui Pizarro mari mișcări de trupe ce se îndreptau spre așezarea lui. Atunci s-a decis soarta împăratului căruia i s-a intentat un simulacru de proces de trădare și a fost condamnat la moarte. Urma să fie ars pe rug dar, pentru că ființa monarhului era sacră, el a cerut să fie botezat în credința catolică spre a-și salva resturile pământești de mutilare. Așa că i s-a făcut favoarea de a fi strangulat iar trupul i-a fost recuperat de supușii fideli care l-au îmbălsămat. Talentatul băștinaș Felipe Guaman Poma de Ayala (1535-1615) care a elaborat o istorie ilustrată a evenimentelor din țara sa, Nueva Crónica y Buen Gobierno, afirma că împăratul a fost decapitat. Oricare ar fi fost metoda prin care i-a fost adusă moartea, Atahualpa a fost al 13-lea Inca și ultimul.
La câteva zile după execuție, Almagro revenea cu vestea că nici o forță indiană nu amenința pe spanioli, iar asasinarea suveranului fusese o decizie pripită. Această situație a accentuat și mai mult dușmănia dintre el și Pizarro.
Cel din urmă fusese ridicat de Carol Quitul la rangul de guvernator – echivalentul unui vicerege – și i se acordase și titlul de marchiz de los Atabillos. Și-a stabilit capitala la Lima. Deși familist în patria natală, după moartea împăratului și-a luat drept țiitoare pe una dintre văduvele acestuia, o femeie frumoasă și nobilă, prințesa Cusi Rimay Oclla, numită Mama Oclla la fel ca pe una dintre fondatoarele culturii inca. Ea a fost botezată sub numele de Angelina Yupanqui și i-a născut viceregelui doi fii, Juan și Francisco. Și alți conchistadori și-au luat femei din elita locală și astfel au fost întărite relațiile cu populația cuperită prin sabie. Progeniturile au primit nume spaniole dar totdeauna, la acestea era adăugat și Inca, spre a nu se uita că sunt metiși. Aceștia au format prima generație de nobili cu sânge amestecat din Peru.
Relațiile dintre facțiunile conchistadorilor s-au deteriorat atunci când Almagro i-a făcut prizonieri pe doi dintr frații lui Pizarro, în 1538. Aceștia deveniseră foarte nepopulari prin atitudinea lor arogantă și prin rapacitate. Guvernatorul se deplasează la Cuzco pentru a trata eliberarea lor și a încheia o înțelegere cu oponentul său. Dar, când pacea părea că se restabilise între ei, frații Pizarro declanșează o ambuscadă în afara orașului, îl fac prizonier pe Almagro și-l execută. O istorie sângeroasă aceasta a începuturilor stăpânirii spaniole în Noua Castilie!
Nici Pizarro nu mai avea mult de trăit deoarece fiul lui Almagro voia să se răzbune și, după luni de amenințări, a pus la cale uciderea sa. Era o zi de duminică, 26 iunie 1541. Palatul guvernatorului se afla în imediata apropiere a catedralei din Lima dar, pentru a evita o intâlnire cu inamicii despre care i se relatase că-i pregătesc moartea, Don Francisco nu s-a dus la slujba de dimineață preferând să stea acasă. Și-a luat prânzul devreme, în compania a patru prieteni. Accesul la locuința sa se făcea pe o scară îngustă, de lemn, plasată pe fațada clădirii. Agresorii, în număr de 12, au urcat unul câte unul acea scară și au năvălit în cameră. Deși avea 63 de ani, Pizarro era încă un om foarte viguros și a rezistat, cu spada în mână, la toate asalturile, ucigând pe primii asasini ce au pătruns în odaia foarte mică. Spre a-l putea doborî au recurs la o stratagemă: au îmbrâncit pe unul dintre ai lor în arma bine mânuită de guvernator și până ce acesta să și-o poată extrage din trupul neânsuflețit, ceilalți au sărit pe el și i-au înfipt un pumnal în gât și i-au dat alte lovituri mortale. S-a păstrat legenda că, înainte de a se stinge, Pizarro a mai avut timp să deseneze pe paviment, cu degetul muiat în propriu-i sânge, o cruce.
În 1977, în cripta catedralei din Lima, a fost descoperită, din întâmplare, o raclă de plumb pe care scria că înăuntru se află capul lui Don Francisco Pizarro. Împreună cu hârca viteazului conchistador se aflau resturile unei spade. Alături erau o altă cutie, din lemn, în care erau adunate mai mutle schelete. Pe unul dintre ele s-au găsit urme de agresiune și s-a presupus că aparțin primului guvernator al Noii Castilii. În expoziția de față a fost adus un facsimil al acestui schelet. Pe un monitor rula un film documentar în care niște medici legiști își prezentau concluziile după ce analizaseră acele oseminte despre care spuneau că nu este sigur că ar fi ale lui Pizarro. După dimensiuni se poate vedea că Pizarro era un om de constituție solidă, foarte înalt pentru acele vremuri, de aproape 1,90 m. Nici portretele în care este reprezentat nu au fost făcute după natură, toate fiind postume. O gravură a fost făcută în secolul al XVII-lea. În 1835, pictorul francez Paul Coutan a executat un portret în ulei al conchistadorului, la comanda regelui Ludovic-Filip care intenționa să facă la Versailles un muzeu istoric. Acesta figura în expoziție. La fel, au fost aduse portretele tuturor celor 13 împărați Inca și al Mamei Oclla.
Armele conchistadorilor, căștile tip morion, jumătățile de armură, harnașamentul cailor, se alăturau măciucilor și scuturilor de lemn ale indienilor. Foarte înaintata civilizație inca, măiastră în arhitectură megalitică, pricepută în medicină – unde practicau, cu succes, trepanațiile craniene și operațiile complicate – nu cunoștea scrierea. Mesaje și socoteli erau trimise printr-un sistem ingenios de sfori înodate – quipu.
Ca fundal pentru exponatele tridimensionale erau așezate reproduceri mărite ale desenelor lui Guaman Poma, atât de inspirate, pline de detalii, rod al unei observații atente a lumii schimbătoare în care crescuse și se formase. Ele impresionează prin marile cunoștințe de anatomie, într-o vreme când, în Europa, studiile anatomice și disecțiile erau la începuturi.
Comoara inca – bijuterii, veselă, idoli, măști, figurine zoomorfe – nu s-a păstrat decât în prea mică măsură deoarece hulpavii chnchistadori au topit toate acele opere de artă din metale prețioase și le-au transformat în lingouri, ușor de transportat și de comercializat.
Prin expoziția LʼInca et le conquistador, de la Musée du Quai Branly, au fost prezentate două personalități puternice și două destine, fiind puși față în față agresorul și victima: Pizarro și Atahualpa, conchistadorul de sorginte modestă însă neînfricat și motivat de dorința înavuțirii rapide, ce a urcat, prin spada și abilitatea sa, până la cele mai înalte onoruri, și împăratul de origine divină, adulat de supuși dar părăsit de ei în clipe de cumpănă, ce s-a prăbușit până la baza scării ierarhice, murind ca oricare om de rând – mărire și decădere, sublime amândouă în tragismul lor.