De la Tucidide pana la Montesquieu, istoricii europeni au consacrat imaginea Persiei ca dusman ereditar al grecitatii. Numai ca triburile elene nu se uitau spre Persepolis cu dispretul rezervat “barbarilor” obisnuiti. Priviti dinspre Atena sau Sparta, persanii intruchipau un soi de adversar diabolic, varianta sofisticata si perversa a unei alteritati de care te temi nu atat din cauza brutalitatii ei fioroase, cat pentru ca te concureaza insidios.
Mostenitor al vechiului Imperiu Persan, Iranul contemporan reia ciclul, intr-o formula hi-tech. Ma refer, evident, la noua “criza nucleara” pe care Teheranul ne-o arunca pe masa, sub forma unui dosar fierbinte.
Minoritate siita la nivel panislamic, neam nonarab dar numeros si mandru, iranienii au facut, in 1979, o revolutie care a spulberat regimul proamerican al sahului si a introdus teocratia. Au incercat apoi sa exporte conceptul acestei rasturnari si in alte state urmase ale Profetului. S-au straduit, fara succes (pentru ca lumea araba e majoritar sunita) sa obtina conducerea simbolica a Islamului mondial. In loc sa se vada in frunte, s-au trezit antrenati intr-un lung razboi cu Irakul lui Saddam Hussein, care a produs un milion de morti, pagube materiale severe si o depresie colectiva pe care numai explozia natalitatii a reusit, mai apoi, sa o corecteze.
Dupa conflictul cu vecinul hraparet si expansiv, Iranul s-a orientat spre “relansarea” interna a propriei revolutii. Pe scena politica s-au infruntat, inevitabil, conservatorii si reformistii. Primii cautau sa impuna cea mai dura linie posibila, in vreme ce politicienii mai tineri socoteau ca tara s-ar dezvolta mai usor daca morala oficiala s-ar flexibiliza: un pic de democratie “originala”, ceva libertati de acces la paleta de tentatii materialiste a Marelui Demon occidental li se pareau acestora din urma acceptabile, mai ales ca societatea iraniana, dominata demografic de oameni sub 30 de ani, cerea, pe diferite canale, o asemenea relaxare. Ultimele alegeri au oprit respectiva directie, iar noul presedinte a demonstrat imediat ca un tanar politician nu e neaparat adeptul “reformelor”. Dimpotriva: el poate aduce un plus de vigoare celor mai stricte conceptii ortodoxe.
Dupa doi ani de tergiversari intre Iran si UE-3 (Franta, Marea Britanie si Germania), Teheranul anunta, pe 9 ianuarie 2006, ca-si va relua programul de imbogatire a uraniului. De ce o face, in pofida unor riscuri de izolare pe care diplomatia locala nu le va fi subestimat? Pentru ca percepe contextul actual ca favorabil unei asemenea miscari. SUA si aliatii au de terminat misiunea lor (aparent imposibila) in Irak, unde progresele spre normalizarea situatiei vor cere timp. Cu cat mai mult, cu atat mai bine pentru ambitia Iranului de a deveni puterea dominanta a Golfului… Persic. Pe de alta parte, Israelul fara Sharon va fi – in presupusa citire a iranienilor – “destabilizat” pentru o anumita perioada. China si Rusia sunt si ele aliati traditionali. Prima e legata de Iran prin miliardare contracte de export al gazului natural, iar cea de-a doua joaca alianta cu Teheranul pentru a-si proiecta forta (inclusiv tehnologica) spre obsedanta tinta strategica a marilor “calde”. Pana de curand, ambele se anuntau dornice sa-si exercite dreptul de veto in ipoteza ca Agentia Internationala pentru Energie Atomica va muta sediul materiei de la Viena la New York, in Consiliul de Securitate al ONU.
In spatele acestui elan aventuros, Teheranul face probabil un joc cu mai multe iesiri. Problema e ca usile de evacuare s-ar putea inchide simultan si cu o neasteptata viteza.