De foarte multă vreme am citit și m-a șocat o afirmație al lui Mihai Eminescu: „Schopenhauer e dintre autorii aceia care nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mâine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărților lui, îndeosebi toți aceia care fac din scris și învățătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe dintre învățăturile pesimiste ale filozofului.“
Nu se poate îndemn mai bun să vedem în ce măsură mai este adevărată afirmația în zilele noastre decât să deschidem cele două volume al traducerii operei lui Arthur Schopenhauer, prima traducere integrală în limba română*) – și, cred, una dintre puținele traduceri ale oricărui text schopenhauerian. Filosoful a fost cu mult mai mult citat decât citit. Ar fi vremea ca lucrurile măcar să se aproprie de echilibru.
Arthur Schopenhauer s-a născut la Danzig , în 1788, a studiat medicina și științele naturii, a obținut un titlu de doctor în filosofie. A trăit într-un mediu extrem de cultural – i-a citit pe Planton și Kant, l-a cunoscut pe Goethe, cu care a purtat o corespondență și, de foarte tânăr, a publicat, în 1819, Lumea ca voință și reprezentare, o carte, spune el, care cuprinde „o metodă de filozofare experimentată ce se diferențiază complet de toate cele folosite până acum”. În 1839
scrie Despre libertatea voinței, premiată de Academia Norvegiană. În 1843 publică a doua ediție din Lumea ca voință și reprezentare, însoțită de adăugiri substanțiale sub forma unui al doilea volum. În 1851 apare Parerga și Paralipomena, împreună cu Aforismele asupra înțelepciunii în viață,cărți care îi aduc celebritatea.
Cine studiază viața lui Schopenhauer va da peste o serie de paradoxuri: propovăduia misoginismul, dar avea legături intime cu o cântăreață de operă; disprețuia lumea, dar se purta galant; nega sistematic valoarea vieții, dar era exagerat de grijuliu cu sine, viața sa fiind un model de igienă; se temea de incendiu și nu locuia decât la parter; nu bea decât din paharul său etc.
Pentru Schopenhauer, fondul intim al ființei noastre este voința, iar manifestarea sa nemediată este corpul. Actul volitiv și acțiunea corpului sunt unul și același lucru. Întreg trupul omului nu este altceva decât voința obiectivată. Raportul dintre voință și intelect este asemănător celui între stăpân și sclav. Dacă voința este ,,a priori”, intelectul este ,,a posteriori”. Agitația provocată de voința, dă naștere egoismului care conduce invariabil la conflicte sociale. Acel ,,Bellum omnium contra omni”, sau ,,homo homini lupus” sunt în spiritul concepției schopenhauriene fragmente din eternul imn al ființei.
„Din tot ce a scris si a gandit Schopenhauer, vii rămân numai revărsările sale de umoare. (…) Ceea ce rămâne dintr-un gânditor este temperamentul său, adică tot ce face atunci când uită de sine; un filozof amuză, derutează, interesează tocmai prin contradicții, prin capricii, prin reacțiile imprevizibile și incompatibile cu liniile fundamentale ale gândirii sale.“ (Emil Cioran)
„Dacă ceea ce spune Schopenhauer nu va fi niciodată uitat, asta ține probabil de faptul că ceea ce el spune nu e legat de cuvintele pe care le folosește; cele spuse ar putea fi foarte bine redate și cu alte cuvinte – dar va râmâne totuși, dincolo de asta, un sâmbure de simțire, o trăire a adevărului atât de satisfăcătoare, de indestructibilă și de invulnerabilă, atât de autentică cum n-am mai aflat nicăieri altundeva în filozofie. Te ajută atât să trăiești, cât și să mori, și mai ales să mori: îndrăznesc să afirm că adevărul rostit de Schopenhauer, prin satisfacția pe care ți-o aduce, te ajută să faci față în ceasul de pe urmă – și asta fără nici un chin, fără vreun efort de gândire, fără cuvinte.“ (Thomas Mann)
*)Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, traducere din germană și glosar de Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, 2012. Vol. I (600 pag.), vol.II (684 pag.)