Literatura antică ne-a lăsat moștenirea toate felurile de iubire, unele traversează istoria culturii, de la cea a lui Orfeu pentru Euridike înfruntând împărăția morților, la prietenia și iubirea dintre Ahile și Patroclu sau la iubirea safică. Istoria literaturii a multiplicat cuplurile de același sex, totuși față de perechile masculine, scandaloase ori faimoase, ca Arthur Rimbaud și Paul Valéry, prietenia și iubirea dintre femei par mult mai complicate. O anume ambiguitate le însoțește întotdeauna.
O asemenea ambiguitate plutește în nuvela care a impus-o pe scriitoarea catalană Carme Riera, netradusă încă la noi – Să-mi dai, iubire, marea înapoi, o ambiguitate similară, dar bazată pe structura limbii engleze se regăsește și într-un roman splendid de Jeanette Winterson, Scris pe trup (traducere din limba engleză de Vali Florescu, Editura Humanitas fiction, 2008). Romanul naște întrebarea despre identitatea naratorului, căci lipsesc indiciile ca numele și sexul.
A treia carte construită pe aceeași ambiguitate și atracție tulbure vine din literatura neogreacă, Legătură fragmentară, iar autoarea, Eleni Ladia, nu se află la prima întâlnire cu publicul românesc. I-a apărut tot la Editura Omonia romanul Grația (traducere și cuvânt înainte de Elena Lazăr, 2003) și microromanul ori mai curând nuvela Femeia cu o corabie pe creștet (traducere, prezentare și note de Claudiu Sfirschi-Lăudat, 2008), distins cu Premiul pentru nuvelă.
Eleni Ladia are o personalitate neobișnuită, o atestă fișa biografică și bibliografică: a studiat arheologia și teologia la Universitatea din Atena, dar se dedică literaturii și traducerii. În proză, abordează toate speciile, de la povestiri (Somnul de bronz, 1980) la nuvelă (Crângul Persefonei, 1997) și roman (Grația, 1997), a scris poeme (Vorbește, Zarathustra, 1997) și articole despre marii poeți (Kavafis, Sikelianos, Seferis) și a tradus din greaca veche Imnurile homerice și Imnurile orfice.
Romanul epistolar seamănă cu un mozaic al scriiturii, în fond un lung monolog adresat unei femei, care se transformă treptat, este desemnată cu nume diferite, evocă întâmplări care fluidizează timpul, căci alunecă mereu, când într-un sens, când în altul, anulând granițele distincte ale celor trei timpuri, aidoma panglicii lui Möbius, de care nu te mai poți desprinde odată ce ai alunecat pe suprafața ei, tot așa cum nu poți știi în mod cert în ce punct al timpului te afli.
Destinatara scrisorilor are, așadar, mai multe nume: Myrto, Thalia, Haricleea. Cu fiecare identitate, ea se reinventează și scrisul este încercarea de a păstra ceva din spiritul și ființa ei, atinse de efemeritatea vieții și de metamorfoza continuă a lucrurilor și a oamenilor. Toate experiențele tind să se topească în neant, deși ele sunt parte a istoriei, căci nu lipsesc din destinul misterioasei prietene călătoriile și aventurile, nici implicarea politică ori dramele personale.
Legătura fragmentară cere un anume fel de lectură, adecvată cu ritmul și structura ei neobișnuite, lectură și ea întreruptă din când în când pentru a reflecta și a înțelege dacă se potrivesc sau nu bucățile, pentru a-i găsi ordinea ascunsă. Poate că și dificultatea și farmecul lecturii vin din pendularea cărții între poezie și proză, între confesiune și o eseistică intens personală, toate însă topite în cea mai rafinată formulă, adusă de modernism, fragmentul.
Abia spre sfârșit, ajungând la partea dedicată albumului în care fotografiile de la vârste variate ale celei cu care împărtășește comunicarea, mai ales la inventarul numelor, descopăr că numele însele oferă o cheie de lectură și o pistă a interpretării, cu trimiterea la mitologia greacă. Va îmbogăți ori va sărăci altă înțelegere a cărții? Misterul nu-l poate desluși decât o nouă lectură, ea însă ar risipi haloul ce pluește în fiecare pagină.
Mărturisesc că aștept cu mare curiozitate noile apariții ale Editurii Omonia, că nu contenesc să mă tot minunez de acribia filologică, de hărnicia și inventivitatea Elenei Lazăr care face adevărate miracole și demonstrează prin lucrări serioase ori albume de ținută deosebită, cât de puternice și de numeroase au fost relațiile româno-elene, câți scriitori greci s-au născut la Brăilă sau în alte orășele sudice, ori au trăit și scris în spațiul românesc. Și mă bucur că există traducători precum Claudiu Sfirschi-Lăudat, care probează resursele expresive ale limbii române în confruntarea cu autori originali.
Eleni Ladia, Legătură fragmentară, traducere din limba neogreacă de Claudiu Sfirschi-Lăudat, cu un Cuvânt-înainte al autoarei, Editura Omonia, 2014, 224 pag.