În aceste rânduri stărui asupra unei teme desprinse din dezbaterea publică și unele analize privind construcția politicii economice autohtone.
Mă refer la “teza atractorului”, a necesității de a avea repere și un set de constrângeri externe care să ordoneze politica publică (economică) autohtonă. Ceea ce numesc “teza atractorului” are un temei chiar în teoria economiei deschise. Aceasta spune, în esență, că economii mici, deschise, sunt puternic influențate de ce se întâmplă în spațiile mari. Proximitatea geografică induce schimburi economice (comerciale și financiare) importante modificându-se inclusiv paternuri de producție și consum. Apropierea geografică și dimensiunea fac ca economii mici să lege evoluția monedelor lor de cea a unei economii dominante. În Europa, înainte de introducerea euro, guldenul și schillingul, de exemplu, se țineau foarte strâns de marca germană. Atractorii operează deci în economia globală, că vrem sau nu.
Dar teza la care mă refer are o altă origine. Pe de o parte, pornește de la constatarea că, frecvent, reforme în România au fost făcute sub impulsuri (presiuni) externe. Pe de altă parte, că așa cum accederea în UE și NATO a ordonat eforturi și a mobilizat resurse, România are nevoie de un alt obiectiv strategic pentru anii ce vin. Și așa pare a fi devenit adoptarea euro noul atractor. Să menționăm că adoptarea euro este o obligație asumată de România prin tratatul de aderare. Și are și sens să se întâmple dacă economia noastră va fi pregătită pentru un asemenea pas și zona euro va fi în stare bună de funcționare (fiindcă acest aspect este nu mai puțin important pentru aderare decât primul). În plus, în UE se introduce o reformă a guvernanței economice care va impune noi standarde în formularea politicilor bugetare și nu numai la București. Dar repetarea cu obstinație a tezei atractorului ridică unele probleme.
Una este cea semnalată și de Radu Crăciun (ZF, 19 oct) și anume, la noi nu există o discuție serioasă privind procesul de adoptare a monedei unice pornind de la lecțiile crizei financiare și economice, ale crizei zonei euro în sine.
Mulți repetă condițiile de la Maastricht precum un catehism. O problemă care, din punctul meu de vedere, este mai supărătoare privește servitutea intelectuală, explicită și implicită, ce derivă din accentuarea necesității unui atractor. În istoria modernă, țările care au reușit să surmonteze decalaje de dezvoltare majore sunt cele care au avut forțe motrice interne puternice.
Aici am în vedere și capacitatea intelectuală, adică creierul propriu. Mă gândesc deci la “stăpânirea intelectuală” a programelor de stabilizare, de dezvoltare. Instituțiile financiare internaționale ne-au ajutat în momente grele, dar au și greșit. Am în vedere aici sectorul energetic, prezența capitalului autohton în sectorul bancar, liberalizarea financiară, politici industriale, momentul 1998-1999 legat de onorarea unor obligații externe etc. Interesant este că aceste organisme, în sfaturile pe care le dau, subliniază importanța strategică a formării de capacitate instituțională autohtonă de a construi politici publice.
Tot astfel, există reguli în UE care nu avantajează o economie emergentă. Mă gândesc la deschiderea prematură a contului de capital (care a accentuat euroizarea economiei), măsuri de uniformizare în materie de legislație fiscală și ajutor de stat, problema politicilor industriale etc. Un risc al îmbrățișării necondiționate a tezei atractorului este de a nu mai gândi în termeni de costuri și beneficii, de alegeri care pot fi multiple, de compromisuri (trade-offs) mai mult sau mai puțin bune etc.
Și mai este ceva care creează disconfort: a tot repeta că avem nevoie de atractor sugerează neputință intelectuală și instituțională sistematică. Germani, danezi, suedezi nu putem deveni peste noapte (dacă ne referim la cultura muncii duse la bun sfârșit, contractul între stat și cetățean etc.). Dar sunt lucruri care depind de noi. Există opțiuni de politică economică care nu sunt predeterminate. Tot astfel cum curățenia în adiministrația publică poate fi făcută de noi.
De pildă, ținta de aderare la zona euro a fost menținută pentru 2015. A ajutat această dată absorbția fondurilor europene? Ca să fim malițioși, am putea spune că ea chiar menține apetitul populației pentru tranzacții denominate în euro ca și practicile băncilor de a nu ajuta BNR în promovarea creditului în lei. Într-un sens profund merită să medităm și la aspectul următor: rigoarea în politica bugetară, obsesia competitivității sunt necesare numai pentru o țară care vrea să adere la zona euro? Când piețele financiare sunt atât de volatile și neprietenoase, orice guvern responsabil va pune în aplicare o politică bugetară cât mai prudentă. Cineva ar putea replica. Da, dar dacă guvernul nu este responsabil? Ajungem astfel într-un cerc vicios al fatalității. Fiindcă asumăm că “atractorul” este singura șansă pentru a disciplina politica economică în România.
Și, ceea ce este și mai puțin agreabil, parcă se pune politica (policy) pe un pilot automat, ceea ce comportă riscuri. Conceptuale, deoarece lenea intelectuală este invitată; și practic, fiindcă se pot adopta măsuri nepotrivite. Lecția mare a acestei crize este că trebuie să fim cu ochii deschiși, să fim pragmatici, să gândim și cu creierul nostru, să ne maturizăm. Atractorul are un rol, mai ales că Romania face parte din UE, dar nu este suficient.
Daniel Dăianu este profesor de economie, fost europarlamentar și ministru de finanțe
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.