Revin, cum am promis, în urmă cu două săptămâni, la însemnările ce-l privesc pe remarcabilul fotograf din prima jumătate a secolului trecut. Parcurgându-le, nu mică mi-a fost mirarea să constat că s-a născut la Craiova, în anul 1900. De ce m-am mirat din calea-afară? O legendă spune că evreii nu se pot înțelege cu oltenii din pricina similitudinilor de caracter și mentalitate. O altă legendă invocă talentul comercial deosebit care i-ar apropia, dar și despărți pe olteni de evrei.
Voind să-mi liniștesc curiozitatea științifică, am apelat la Anuarul României pe 1900, o lucrare departe de a fi exhaustivă. Am găsit în Craiova nu un Bauch, ci mai mulți, nu câțiva evrei, ci foarte mulți. Până la 1907 nu-i deranjase nimeni, nici măcar legendele amintite. Răscoala și furia necontrolată a “egalilor” în opinci i-a speriat binișor. Unul câte unul a început să părăsească străvechea cetate a Băniei, fie în căutarea liniștii, fie după un vad mai profitabil.
Aurel Bauch a ajuns prin 1920 la Paris; nu știu pe banii cui și în ce împrejurări, remarc, totuși, că după primul război, când mulți evrei și români au fost acuzați de colaboraționism sub ocupația Puterilor Centrale, a se vedea “cazul Arghezi”. În Orașul Luminii – masonice? – tânărul craiovean va fi întâlnit și vreo duzină de olteni – Coandă, Brâncuși etc. – dar, în mod firesc, s-a apropiat mai mult de coreligionari, unii valoroși, precum Tristan Tzara. Cum Man Ray era în vogă, se pare că i-a stat prin preajmă suficient de mult încât să deprindă arta fotografiei. A și pozat când a fost cazul vreunui sculptor care, ca și el, descoperise, după milenii de opreliști religioase, că se poate exprima figurativ și artistic, că era mai capabil decât majoritatea goimilor să scoată din lemn sau piatră “te miri ce” chip cioplit. Când spun “te miri ce” nu o fac în sens peiorativ, ci mă refer chiar la “Avangardă”, care a fost un compromis între canonul restrictiv religios și dorința de exprimare artistică a tinerilor evrei, care nu au fost atât de revoluționari precum se crede.
Având la dispoziție câteva date sumare, nu doresc să insist asupra acestei perioade, însă pot să afirm că ea l-a transformat în sens cultural și intelectual, că i-a lustruit gustul și a deschis imaginației sale orizonturi altfel niciodată bănuite pe malurile Jiului. Cu acest bagaj presupus a descins în București, unde, prin 1933-1934, a încropit un atelier de fotografiere pe strada Popa Rusu numărul 7.
În colecțiile Academiei am găsit puține fotografii provenind din acest atelier, dar calitatea lor artistică nu-mi inspiră curajul de a le publica; sunt extrem de cuminți, de banale, dau senzația că fotograful se teme să nu supere cumva comanditarul. Unde-i Man Ray plămăditorul de fantasme fotografice, maestrul clamat în notele mele? La mii de ani lumină. Nu-i simt nici pe Nicolae Ionescu, ori pe Iosif Berman, contemporanii lui Bauch. Cumintele fotograf s-a mulțumit, poate, cu prietenia lor. A fotografiat pe stradă doar atunci când nu trece nimeni, nici măcar vreo vrabie și trebuie să fi așteptat îndelung…
Efectul este, totuși, interesant, autorul lor reușind să imortalizeze plictisul, singurătatea unei clădiri, germenul furtunii în sclipirea nefirească a soarelui etc. Ce mai, a reușit să prefacă Bucureștii într-un târg unde nu se întâmplă nimic! Dacă mă gândesc bine, nu-i la îndemâna oricui asemenea performanță. Cred că se poate vorbi chiar de o “manieră Bauch”.
Pentru a fi corect trebuie să adaug că am văzut fotografii cu ștampila Atelierului Bauch deosebite, marcate de o îndrăzneală căutată și rezonabilă, toate emanând o liniște cu neputință de exprimat în cuvinte. Nu-i cunosc cultura, însă creația sa mă îndeamnă să cred că i-a citit și asimilat pe clasici, de la ei împrumutând probabil liniștea olimpiană prezentă în toată opera sa, indiferent de calitatea fotografiilor ce o compun.
Am aflat într-un număr din “Universul” că prin 1940 deținea un atelier cu firma “Studio 43” pe Calea Victoriei. Îl vânduse pe cel de pe strada Popa Rusu? Rămâne de văzut. Nu a pățit nimic în cele trei luni de guvernare simistă și nici sub cea antonesciană, care a fost un zid protector contra oricărei ingerințe naziste.
Apoi, ca majoritatea evreilor, cu excepția celor milionari și sioniști, va fi zis și el: Trăiască Partidul. Probabil că nu s-a omorât cu firea: l-am căutat zadarnic printre beneficiarii noului regim. L-am găsit tot fotograf, deși până în 1951 coreligionarii – care luptau din răsputeri să descreștineze populația românească în numele ateismului bolșevic – mișunau ca niște furnici prin toate cotloanele administrative. A stat deoparte, ca un om cuminte și înțelept, care detesta deopotrivă antisemitismul și antiromânismul. A căutat, prin 1955 și 1956, să facă parte din Asociația Artiștilor Fotografi. Era pe liste, însă nu știu în ce postură, fiindcă nu concepea să renunțe la titlul de “artist fotograf profesionist”, atitudine jignitoare în acea epocă de exaltare a amatorismului, când indivizi fără bacalaureat își lătrau inepțiile în amfiteatrele Universităților de la înălțimea catedrei.
Aurel Bauch nu s-a coborât la nivelul lor “academic”, mulțumindu-se cu poziția umilă a omului integru. I-a suportat pe acești parveniți cu detașarea pe care o simțim răsfoind minunatul album prefațat de Tudor Arghezi, care ieșise de puțini ani din statutul de paria. Doi oameni care nu dădeau doi bani pe bolșevism se întâlneau, ori se reîntâlneau, într-o carte. Aș spune frumos, este, însă, impresionant. Dacă Arghezi avea de partea sa faima internațională și aprecierea protecționistă a lui Dej, pe el, evreul Bauch, cine să-l protejeze în această lume a evreilor parveniți și falși? Ședințele Asociației Fotografilor erau goale de conținut.
O expoziție din 1959 a avut, totuși, succes, dar tematica și restricțiile, asemănătoare cu acelea religioase de care crezuse că scăpase, nu rezonau cu spiritul său. Care este, în definitiv, diferența dintre omul nou sovietic și cel nazist? Și-a pus în gând să evadeze din lagărul roșu. În 1961 a reușit, nu știu cum, să ajungă la Paris. Din nefericire nu s-a bucurat prea mult de libertate, decedând în 1964 în urma unui accident. Să fi fost un accident?