Probabil că este unul dintre cuvintele-cheie din vocabularul vânzărilor la licitații, câtă vreme face referire la un aspect fundamental: anume faptul că opera este, într-adevăr, ceea ce experții casei pretind că este. Și că, deci, achizitorul nu a aruncat banii pe fereastră.
Trebuie precizat că lămuririle pe care încercăm să le aducem folosesc adesea termeni, situații și elemente legislative din alte spații decât în cel românesc, care, în momentul de față, se află într-o fază de adaptare (rapidă și profesionistă, însă nu pe deplin consolidată, mai ales din pricina carențelor legale). Pistele sugerate pot fi însă utile cumpărătorilor români și, poate, cândva, instanțelor legiuitoare.
Începem, din nou, cu definiția de dicționar a cuvântului (DEX, 2008):
AUTÉNTIC, –Ă, autentici, –ce, adj. Care este conform cu adevărul, a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. (Despre acte) Întocmit cu toate formele legale. șPr.: a–u–ț – Din fr. authentique, lat. authenticus. Sinonime: adevărat, veritabil, curat, nefalsificat, original, veritabil, patent, original.
Chiar dacă, la noi, casele de licitații oferă certificate de autenticitate în anumite cazuri (sau, chiar, ca la Artmark, se angajează, prin regulamentul de funcționare, să facă așa ceva), ele nu au obligația legală de a oferi un astfel de act. Oricum, nu în niște termeni riguros definiți. De altfel, cuvântul “autenticitate” aproape că nu este pomenit în regulamentele de funcționare ale caselor de la noi. În Franța, casele trebuie să ofere niște documente care să ateste gradul de autenticitate al obiectului vândut, iar cumpărătorul are dreptul să ceară eliberarea unui borderou de vânzare care să descrie în mod precis natura și autenticitatea bunului dobândit. Nu este vorba despre niște certificate propriu-zise, dar ele confirmă indicațiile consemnate în cataloagele de licitație (care au început să funcționeze și la noi). Interesant este faptul că, în cazul unei vânzări catalogate, deși descrierea din catalog va determina gradul de autenticitate, dacă directorul de vânzare modifică în ultima clipă descrierea din catalog, aceasta corectură va prevala și va fi menționată în procesul-verbal de vânzare. În cazul vânzărilor fără catalog, va prima descrierea făcută oral de conducătorul ședinței de licitație (iar aceasta va fi reprodusă în PV și în borderou).
În paranteză trebuie spus că există și alte căi de a stabili autenticitatea unui obiect. Astfel, conservatorii din muzee sau istoricii de artă își oferă regulat punctul de vedere asupra unor opere (chiar dacă nu oferă certificate). Unii dintre ei realizează monografii asupra anumitor artiști, și au un nivel de competență atât de înalt, încât opinia lor devine absolut necesară pentru o tranzacție pe piața de artă. Tot așa, catalogul comentat sau catalogul operei complete a unui artist, realizat de către un specialist (conservator, universitar, erudit pasionat, moștenitor al artistului sau expert), are adesea vocația de a repertoria integralitatea operelor artistului. In situația în care catalogul menționează opera în cauză, putem prezuma autenticitatea acesteia. În fine, părerea moștenitorilor sau a comitetului de artiști (apropiați, pasionați, moștenitori etc.) creat în jurul operei sale poate stabili paternitatea unei anumite lucrări.
Revenind la regulile impuse pe piața de artă franceză, trebuie spus că redactarea documentului de descriere a obiectului vândut este deosebit de importantă și a fost codificată printr-un decret din 3 martie 1981, modificat în 2001. Așa-numitul decret Marcus stabilește cu precizie sensul mențiunilor folosite în cadrul descrierilor operelor de artă din cataloagele de vânzare, în facturile de cumpărare, în certificatele de autenticitate, în inventarele sau în borderourile de vânzare la licitație. Cumpărătorul trebuie să fie atent la descrirea bunului oferit spre vânzare, pentru că această descriere și mențiunile ce îi sunt asociate vor putea determina eventualele recursuri în caz de litigiu.
Mențiunile definite sunt:
1. Operă de…, semnată…… sau descriere a operei murmată de numele artistului fără restricții sau rezerve privind aunteticitatea. Aceste mențiuni garantează faptul că opera a fost integral realizată de artistul indicat. Este vorba, deci, despre o operă autentică. Exemple : ulei pe pânză de Picasso, semnat Picasso, “peisaj” Picasso. Aceasta este redactarea obișnuită, mai ales în cataloagele de vânzare la licitație.
2. Operă atribuită lui… Această mențiune urmată de numele artistului garantează fapul că opera a fost realizată în timpul perioadei de creație a artistului și că există prezumții serioase ca opera să îi aparțină. Cu toate acestea, există îndoieli privind autenticitatea operei, iar această autenticitate va putea fi respinsă sau stabilită cu certitudine, ulterior, prin apariția unor elemente noi.
3. Operă din atelierul lui… Această redactare garantează faptul că opera a fost executată în atelierul maestrului citat sau sub indicațiile sale. Menționarea unui atelier trebuie în mod obligatoriu să fie urmată de indicarea unei epoci, în cazul atelierelor familiale care și-au păstrat numele preț de mai multe generații.
4. Școala lui… Autorul operei este un elev al maestrului citat, a fost, în mod notoriu, influențat de acesta sau a beneficiat de tehnica lui. Opera trebuie să fie fost realizată în timpul vieții maestrului sau cel mult 50 de ani după moartea sa. Dacă termenul precizat este un loc anume, expresia “școala” garantează faptul că opera a fost executată în timpul cât a durat mișcarea artistică desemnată, de către un artist care a participat la această mișcare (ex. “Școala de la Barbizon”)
5. În stilul… ,în maniera…, în genul…, după… Aceste mențiuni nu oferă nicio garanție specială privind autenticitatea operei, identitatea artistului, datat de execuție sau școala.
Pe site-urile de vânzări de tip eBay, operele sunt adesea propuse
spre vânzare fiind însoțite de niște descrieri și garanții de
autenticitate îndoielnice. Apoi, există lucrări semnate de artiști
foarte cunoscuți, la prețuri derizorii. Ofertele trebuie tratate cu
precauție, pentru că vânzătorii propun adesea falsuri grosolane și
încearcă să-i ducă de nas pe cumpărătorii creduli sau lipsiți de
experiență. Unii dintre ei induc cu intenție confuzia: numele
artistului apare cu litere mari, dar opera este descrisă într-o
manieră neclară (uneori apare, cu caracter de literă discret,
mențiunea “în maniera lui”…). Internauții cu poftă de achiziții
artistice trebuie să fie cât se poate de precauți, pentru nu poți
găsi un Dali adevărat sau o piesă Lalique cu 50 de euro. Dacă,
ulterior, se dovedește că obiectul e un fals, cumpărătorul nu are
să se războiască decât cu sine însuși.
În general, casele de licitație românești oferă cumpărătorului posibilitatea să conteste autenticitatea lotului adjudecat în cadrul licitației, în termen de 15 zile (Artmark, Monavissa, Alis, Goldart). Contestația trebuie să fie însoțită de o expertiză a unui profesionist îndrituit legal, sau a unei instituții de specialitate. Pentru a evita jocul fraudulos de-a licitația. Artmark merge mai departe și precizează: “Casa are dreptul de a produce, în termen de 3 luni de la recepționarea contestației, o contraexpertiză a unui expert beneficiind de un nivel similar de competență și reputație. Pentru a evita tentativele de fraudă, Casa marchează fiecare dintre loturile supuse vânzării cu un element alfanumeric de siguranță (ireproductibil și autodistructiv în caz de încercare de desprindere).