Următorul eveniment a avut loc abia în toamnă. Era anul inaugurării Salonului de Toamnă, primul Salon de Toamnă parizian, iar ei, împinși de curiozitate și nerăbdători, s-au grăbit să-l viziteze. Acolo au dat peste tabloul lui Matisse, cunoscut după aceea drept La Femme au chapeau. […]
Expoziția aducea un aer proaspăt și nu îngrijora pe nimeni. Se găseau acolo câteva tablouri pe gustul publicului, dar era și unul care nu plăcea nimănui. Acela îi scosese din fire, unii au încercat chiar să-l zgârie.
Gertrudei Stein i-a plăcut tabloul, era portretul unei femei cu o față prelungă și cu un evantai în mână. Atât desenul, cât și culorile erau neobișnuite. A spus că ar dori să-l cumpere. Între timp fratele ei dăduse peste alt tablou, o femeie în alb pe o peluză verde, și voia și el să-l cumpere. Așa încât au hotărât, ca de obicei, să le cumpere pe amândouă și s-au dus la secretarul salonului să se intereseze de prețuri. Nu mai fuseseră niciodată în cămăruța rezervată unui secretar de salon și li s-a părut totul teribil de interesant. Secretarul a căutat prețurile în catalog. Gertrude Stein nu mai ține minte cât făcea și nici cine pictase tabloul cu femeia în alb cu un câine pe o peluză verde, dar cel de Matisse costa cinci sute de franci. Secretarul le-a spus că, de bună seamă, nimeni nu plătește cât cere artistul, se sugerează un preț, nimic mai mult. Ei au întrebat cam ce preț să propună. El i-a întrebat cam cât ar vrea ei să plătească. Ei au spus că n-au idee. El le-a spus c-ar putea să ofere patru sute și că avea să comunice această oferta. Ei au fost de acord și și-au văzut de drum.
A doua zi au primit de la secretar vestea că Monsieur Matisse a refuzat, prin urmare dorea să știe ce aveau acum de gând să facă. Ei au hotărât să se ducă iarăși la Salon, să mai privească tabloul. Și chiar asta au făcut. Publicul se prăpădea de râs în fața tabloului, gata să pună mâna și să-l zgârie. Gertrude Stein nu putea să priceapă de unde li se trăgea, ei i se părea un tablou cât se poate de firesc. Portretul de Cézanne nu i se păruse firesc și-i trebuise o vreme să i se pară firesc, dar tabloul ăsta de Matisse i se părea firesc și nu putea înțelege de ce înfuria pe toată lumea. Fratele ei era mai puțin entuziast, cu toate astea a fost de acord, așa că l-au cumpărat. Ea s-a înapoiat atunci să-l mai privească, iar bătaia de joc a celorlalți a tulburat-o. A nemulțumit-o și a umplut-o de furie, pentru că n‑a înțeles de ce erau nemulțumiți, ei i se părea că e o lucrare minunată. La fel avea să pățească și mai târziu, când nu izbutea să priceapă din ce pricină, cu toate că scrisul ei este atât de limpede și de firesc, lucrările ei iritau și erau luate în derâdere.
Asta a fost, prin urmare, povestea cumpărării tabloului La Femme au chapeau istorisită de cumpărători. Iar acum, aceeași poveste din punctul de vedere al vânzătorilor, așa cum avea să fie istorisită de Monsieur și de Madame Matisse câteva luni mai târziu. Curând după ce s-a încheiat vânzarea, au ținut toți să se cunoască. Gertrude Stein nu-și mai amintește dacă Matisse le-a scris lor sau dacă ei i-au scris lui Matisse. Oricum, în scurtă vreme s-au cunoscut, ba chiar s-a ajuns la o relație foarte strânsă.
Familia Matisse locuia pe chei, lângă bulevardul Saint-Michel. Stăteau la ultimul etaj într-un mic apartament de trei camere cu o admirabilă perspectivă spre Notre Dame și spre fluviu. Matisse o pictase iarna. […] Madame Matisse era o gospodină vrednică de toată admirația. Locuința lor era mică, dar strălucea de curățenie. Fiecare lucru se găsea la locul lui, ea făcea târguieli și gătea cum nu se poate mai bine și mai și poza pentru toate tablourile lui Matisse. La Femme au chapeau, doamna cu pălărie, este chiar ea. Ca să-și poată duce zilele, într-o perioadă de mari lipsuri, ținuse și o prăvălioară cu articole de modă. Avea o ținută de invidiat, fața prelungă, smeadă, gura cabalină, fermă, și părul negru, abundent. Gertrude Stein se minuna de fiecare dată când o vedea cum își fixa pălăria cu acul. Matisse îi dăduse un desen care o reprezenta pe soția lui când făcea gestul ăsta tipic pentru ea. Se îmbrăca mereu în negru. Potrivea un ac mare cu gămălie neagră chiar în mijlocul pălăriei, pe care o așeza pe cap cât mai drept cu putință și, cu un gest larg și hotărât, îl înfigea.
Împreună cu ei trăia o fată pe care Matisse o avusese dintr-o legătură dinaintea căsătoriei. Fata suferise de difterie, i se făcuse o operație și din pricina asta trebuise să poarte ani de-a rândul în jurul gâtului o bentiță de catifea neagră cu un nasture de argint. Detaliul se regăsește în multe dintre tablourile lui Matisse. Fata semăna leit cu tatăl ei. Madame Matisse, cum ne-a explicat ea însăși o dată, cu simplitate melodramatică, își făcuse mai mult decât datoria față de copilul ăsta, pentru că în tinerețe citise o carte în care eroina tocmai așa se purtase și fusese îndrăgită tot restul vieții, așa că se hotărâse să facă și ea la fel. Madame Matisse avea doi băieți, dar nici unul nu locuia împreună cu ei în acea perioadă. Mezinul, Pierre, era în sudul Franței, spre granița cu Spania, cu tatăl și mama doamnei Matisse, iar cel mare, Jean, stătea cu părinții domnului Matisse în nordul Franței, spre granița cu Belgia. […]
Soții Matisse trecuseră prin vremuri grele. Matisse venise la Paris de tânăr să facă studii de farmacie. Ai lui erau mărunți negustori de cereale din nordul Franței. Pe el însă îl atrăgea pictura, începuse să copieze tablouri de Poussin la Luvru și devenise pictor fără consimțământul familiei, care a continuat totuși să-i trimită în fiecare lună aceeași mică sumă pe care o primise și pe când era student. Pe vremea aceea i se născuse fata, iar asta n-avea cum să-i înlesnească traiul de zi cu zi. La începuturi a avut totuși oarecare succes. S-a căsătorit. Influențat de Poussin și de Chardin, a pictat naturi moarte care s-au bucurat de o primire foarte favorabilă la Salonul de pe Champ-de-Mars, unul dintre cele două mari Saloane de Primăvară. Pe urmă a căzut sub influența lui Cézanne, iar mai târziu a sculpturii africane. Toate astea l-au format pe Matisse din perioada tabloului La Femme au chapeau. Iarna de după succesul absolut remarcabil de la salon și-a petrecut-o lucrând la o pânză de mari dimensiuni, înfățișând o femeie care aranjează o masă pe care se află un superb platou cu fructe. Resursele familiei Matisse au fost puse la grea încercare din pricina fructelor cumpărate, la vremea aia erau teribil de scumpe la Paris până și cele mai obișnuite, imaginați-vă numai cât costau acele fructe deosebite, ca să nu mai pun la socoteală faptul că era nevoie să-și păstreze aspectul până la terminarea tabloului, iar lucrul lui avea să dureze mult. Ca să le păstreze proaspete, țineau camera cât se poate de rece, ceea ce în toiul iernii pariziene nici nu era din cale-afară de complicat într-un apartament aflat sub acoperiș. Matisse picta încotoșmănat în palton și cu mănuși, așa a pictat cât a fost iarna aceea de lungă. În cele din urmă a terminat și a trimis tabloul la salonul la care cu un an înainte avusese un frumos succes. Numai că de data asta lucrarea a fost refuzată. Atunci au început marile necazuri ale lui Matisse. Fata îi era foarte bolnavă, el trecea prin teribile frământări legate de arta lui și, pe deasupra, nici n-avea unde să expună. Nu mai lucra acasă, ci într-un atelier. Așa o scotea la capăt mai ieftin. Diminețile picta, după-amiezile făcea sculptură, la căderea serii se ducea într-o clasă de desen să facă studii de nud, iar seara târziu cânta la vioară. Erau timpuri grele, iar el își pierduse nădejdea. Soția lui deschisese un mic magazin cu articole de modă și așa au rezistat. Cei doi băieți au fost trimiși la țară, unul la părinții ei, celălalt la ai lui, iar ei au continuat să se descurce de bine, de rău. Singura încurajare îi venea de la atelier, unde o mulțime de tineri începea să se adune în jurul lui și să-i urmeze exemplul. Printre ei, mai cunoscut pe‑atunci era Manguin, iar cel mai bine cunoscut în ziua de azi e Derain. Derain era foarte tânăr la vremea aceea, îl admira pe Matisse, l-a însoțit la Collioure, lângă Perpignan, a fost o adevărată mângâiere pentru ei. La început, Derain picta peisaje trasând copacii cu roșu. Avea un simț aparte al spațiului, asta s-a văzut mai întâi într-o pânză care înfățișa o căruță mergând pe un drum mărginit de copaci trasați cu roșu. Picturile lui aveau să devină cunoscute la Salonul Independenților. […]
Apoi a sosit primul Salon de Toamnă, a fost invitat să expună și a trimis La Femme au chapeau. Tabloul a fost batjocorit, aproape vandalizat, dar a fost vândut.
Matisse avea în jur de treizeci și cinci de ani și era deznădăjduit. Se dusese la deschiderea salonului și auzise ce se spunea despre tabloul lui, văzuse ce încercaseră unii și alții să-i facă, așa că nici n-a mai dat pe-acolo. S-a dus soția lui singură. El a stat acasă și s-a închis în tristețile lui. Cam așa istorisea Madame Matisse.
Apoi a sosit un bilet de la secretarul salonului cum că se făcuse o ofertă de cumpărare a tabloului, una de patru sute de franci. Matisse tocmai o picta pe Madame Matisse drept țigancă cu chitara. Chitara avea o istorie a ei. Madame Matisse o povestea cu multă plăcere. Ea nu-și vedea capul de treabă și pe deasupra mai și poza și, deși era sănătoasă tun, pica de somn. Într-o zi când stătea la poză, a început să moțăie, bărbia i-a căzut în piept și chitara din brațele ei a zdrăngănit. Gata, a exclamat Matisse, trezește-te! Ea s-a trezit, el a continuat să picteze, însă la puțină vreme ea a adormit din nou și chitara iar a zdrăngănit. Gata, a exclamat iar Matisse, trezește-te! Ea s-a trezit, dar în curând bărbia i-a căzut în piept și chitara a zdrăngănit și mai tare. Furios, Matisse a apucat chitara și-a dat cu ea de pământ. A trebuit s-o dăm la reparat, adăuga cu năduf Madame Matisse, nu prea aveam noi cu ce, dar de chitară aveam nevoie ca să-și continue lucrul. Ea tocmai poza cu chitara reparată în brațe când a sosit biletul de la secretarul salonului. Matisse nu mai putea de bucurie, cum să nu primesc, a strigat el. Ba nu, a ripostat Madame Matisse, dacă oamenii ăia (ces gens là) sunt atât de interesați încât să facă o ofertă, înseamnă că sunt destul de interesați să și plătească prețul cerut, a zis ea și a adăugat: cu restul banilor putem să cumpărăm haine de iarnă pentru Margot. Matisse stătea la îndoială, însă până la urmă s-a lăsat convins și au trimis un bilet cum că el ține la preț. Nu s-a întâmplat însă nimic, iar Matisse era întors pe dos, a ținut-o tot în reproșuri, dar o zi-două mai târziu, când ea poza iarăși cu chitara în brațe, Margot le-a adus o mică telegramă albastră. Matisse a deschis-o și s-a schimbat la față. Înspăimântată, Madame Matisse și-a închipuit că se întâmplase ce era mai rău și chitara i-a căzut din mâini. Ce s-a întâmplat, a bâiguit ea. L-au cumpărat, a răspuns el. Atunci ce te strâmbi în halul ăsta de parc-ai fi în ceasul morții și mă sperii. Poate că spărgeam iar chitara, s-a răstit ea. Eu ți-am făcut cu ochiul, a spus el, ca să pricepi, eram așa de emoționat încât nici măcar n-am fost în stare să deschid gura.
Așa că, își încheia triumfal istorisirea Madame Matisse, vedeți bine că noi am rezolvat cu bine lucrurile, eu de-o parte, că am insistat pe bună dreptate să se păstreze prețul fixat de la bun început, și Mademoiselle Gertrude de partea cealaltă, pentru că a insistat să cumpere tabloul.
Traducere din engleză de Florica Sincu, din volumul in curs de aparitie la Editura Humanitas, col. Memorii/Jurnale