Am admirat fara rezerve si am laudat public in mai multe randuri volumele de istorie jurnalistic-arhivistica alcatuite de Ioan Lacusta intr-un stil, din pacate, extrem de rar utilizat la noi: Zece alegeri interbelice (1998), 41 de luni care au schimbat Romania (2000), Republica Populara Romania (2004). Ce-ar fi, mi-am zis sa mai fac totusi o incercare si cu prozatorul Ioan Lacusta*, cel debutat in Desantul pastorit de Crohmalniceanu acum 22 de ani.
La vremea lor, cum eram pe atunci pasionat doar de Agopian, Grosan si Stelian Tanase, nu am facut priza la Cu ochi blanzi sau Liniste si, ciudat, nici macar la Fara Caragiale.
Cum spuneam, incantat de munca autorului angajat din 1972 la Magazin istoric, am patruns cu toata bunavointa in noul sau roman. Mai rar asa un autosabotaj narativ! Mai rar asa o reusita de a-ti batjocori premisele generoase, a-ti fragmenta si narui esafodajul initial, in favoarea unor gaurosenii de pornografie arhaizanta. S-o luam, insa, pe indelete.
Inca de la primele pagini m-au fericit absenta cotidianului urbano-autobiografic (vicios, mizerabilist, minimalist si fetid) si camparea intr-o ruralitate pastoasa, “cinstita”, din epoca stahanovismului colhoznic. “Dupa ce m-am mutat din casa de la margine de sat, continuam sa merg in paduricea de salcami. Vara, in vacante mai ales. Citeam mult. Descoperisem in biblioteca sateasca seriile de scrieri complete ale lui Cehov, Turgheniev, Tolstoi. Imi placea mult Turgheniev. Sufletul meu isi cauta o alta tihna decat aceea venita din cufundarea in paginile acelor carti cu miros de praf si motorina. Un sat pustiu de Baragan. Sat sarac, ca o pedeapsa pentru cei ce traiau in el” – citim la pag 7. Sa fie parodie? te intrebi. Parodie neosamanatorista la pasunismul epocii Galan-Camilar, cu solohovianul “Pamant destelenit” la orizont?
Nicidecum. Eroul nostru creste asa, salbaticut, necajit si tipic din brazda aspra, secetoasa si intens erotizata a Baraganului, doldora, la 12 ani, de hormoni urlatori catre suplinitoarea Rioara (“zoream tot mai mult spre contopire. Isi revenea razand: nu-i cazu” tovarasu”…”), catre Tudora din fan, catre “mangetul” profesoarei de engleza cu decolteul cat zarea, basca Garofita, Fineta, Tasia si primul prezervativ, dar si majurul Muresan, apoi Gorki si revelatia Esenin, caminul cultural, caravana cinematografica unde rula Neamul Soimarestilor, bibliotecarul basarabean Vania, nea Tilea postasul… etc., totul pigmentat de masturbari navalnice, de concursuri de masurat penisuri in colectiv, intrarea in UTM, practica de la gazeta Satul socialist. Vom ajunge inclusiv in preajma lui Leonte Rautu, la autografe solicitate cu mandrie lui Misa Novicov, la Muzeul Romano-Rus, in comisii de radactare a cuvantarilor pentru varfurile PCR-ului, astfel incat, incet, incet, incet, te lasi convins ca vei citi romanul activistului cultural… pe invers. Adica o sarja napraznica la tonele de maculatura pe tema “comunistului de omenie”. Si vin ce-i drept, cutare pagini (60-72) de auto-infierare, de neagra “demascare” cu o reala forta de impact: “Aveam stofa de lichea. Dar eram plin de oportunismul care ne tampise. Am trait duplicitar si am cultivat duplicitatea (…) Toata scarna care s-a vehiculat in acei ani, minciunile trambitate, au venit de la noi, astia micii, zelosii, cei speriati de biciul care mereu sfichiuia amenintator. M-am straduit, din lasitate si nesiguranta, din neincredere in mine, sa fac toate acestea (…) Mi-i ciuda ca voi pleca tarand dupa mine atata minciuna. Nu minciuna mea. Este totusi infima. Minciuna Lumii prin care am trecut. Exista in noi o grozava sete de nimicnicie (…) Am trait intre lozinci, am crezut in lozinci cu supusenia unei vite manate. Mi-a fost teama de bici, neintrebandu-ma daca cel care manuia biciul merita teama mea”.
Ce mai, greata sartriana in barlogul Descultului lui Zaharia Stancu. Altfel spus, curat existentialism de Agitprop! Ei bine, taman aici apare prima fractura, una aproape mortala. (Mortala de-a binelea va fi cea de-a treia, cum vom vedea in articolul viitor). Destinul de politruc butaforic al taranusului masturbant, evolutia sa intru clarificare prin autodisolutie morala, secatuirea celui strivit de eterna si fascinanta nimicnicie a neantului valah, – se opresc brusc, nemotivat, frustrant, asa cum s-ar fi oprit, sa zicem, Intrusul lui Preda la pagina o suta.
Aici reinmugureste – motivat, dar tot brutal – tema “imposibilei intoarceri”: imagine agrotesc-funesta a satului romanesc in tranzitia postcomunista. Sat obosit, hartanit, cu pamantul precum cimitirul, fara becuri pe stalpi, cu carciuma ca axis mundi, scoala goala, zece pisici lesinate de foame pe garduri… Corolarul? Iata-l: “Posteritatea lui Marin Preda. Viitorul literaturii cu si despre tarani. Se mai poate scrie, astazi, asa ceva? Trecand acum pe ulitele acestui sat trist, imi repet: nu numai ca se poate, dar este necesara, vitala. Poate chiar se scrie si nu o stiu eu. Poate cel asteptat inainteaza prin pacle spre noi”.
Din pacate, cel care s-ar presupune ca inainteaza prin pacle spre noi nu este Ioan Lacusta, pentru ca dupa prima fractura narativa pe post de autosabotare, vine a doua: tema optzecismului esuat. Paginile 79-102 sunt dintr-o alta carte. Poate ca parazitara estetic, insa omeneste dramatica.
*) Ioan Lacusta, Dupa vanzare, Editura Curtea Veche, 2005, 209 pag.