Dupa primele 50 de pagini din romanul lui Ioan Lacusta incepusem sa ma bucur la ideea ca, in fine, la mai bine de-o jumatate de secol de la Setea, Baragan, Negura s.cl., ar fi posibil sa dam de pamant cu mitul burlesc al politrucului brigadier deghizat in “proletar agricol”. Cel care, in dementa-i fobie marxist-leninista la chiaburime, adica la tot ce insemna esenta gospodarescului si a aristocratiei rurale, a distrus randuiala satului romanesc.
Mi se parea ca, acum, dupa acumularile documentare de-o sadica, binefacatoare, exfoliere, realizate, intre altii, de Vladimir Tismaneanu, Stelian Tanase, Lavinia Betea, Mihai Pelin, Florin Constantiniu in istoria comunismului autohton, cu gretosul ei amestec de animalism feroce, arghirofilie, sexualitate debordanta si multicomplicitate subversiv-colaborationista, va fi venit vremea deconstructiei ca adeverire.
Nu-l condamn, Doamne fereste, pe Ioan Lacusta ca n-a facut din “imposibila intoarcere” a personajului sau – omul esuat, al carui destin s-a identificat cu duplicitatea, minciunea, lasitatea si pentru care vinderea, acum, a casei de la tara se inscrie in parabola salcamului morometian – marea replica la babilonia “romanului colectivizarii”. Ce regret este ca nici macar un roman precum Les Koulaks de Boris Mojaev (trad.fr. 1991) nu avem.
Marius Chivu (Rom.lit. 12/30 mart. – 5 apr. crt.) a detectat tensiunea acestui roman “intre cele doua tendinte ale scriitorului narator”. Intre, de-o parte, savoarea trecutului rememorat, a erotismului frust, de toloaca, iar, de cealalta parte, prezentul dezabuzat, dezumanizat, ruinat al satului irecuperabil moralmente. Mie tensiunea cu pricina mi se pare, cum spuneam, autosabotaj inexplicabil. Romanul Caimacamului (i.e. penisul autorului) pe care, cu socanta marinimie, Marius Chivu il numeste “strategie textuala radicala”, este o lamentabila subterana argotica, exhaland miasmele lexicale care-l fascinau pe Eugen Barbu, omul gropilor de gunoaie, campionul dejectiilor, cel care-si deghiza inabil mizofilia si frustrarile lubrice in degustari de “cuvintele” fanariote. Nu neg: se prea poate ca jurnalul penisului ultraintromisiv (186 s, u.), cu fufarde, barzoaie, hotane, inchinatori ai lui Onan, cu “scalda dorobantului in budasca”, “barzoiatul la ghizd, nevoind doar sa musine necinstelnita”, cu “sevda care bate sicaldiseala” s.a.m.d. sa fie, Doamne apara-ne, o alegorie a nefericirii valahe. Sau, in cuvintele autorului: “Biet popor, prostit intr-una, invatat sa traiasca doar din resturi, cu sperante nauce, indobitocit de frica, supunere oarba si foame. Ma amuza gandul ca poate scrie pana si caimacamul. De ce nu, cand analfabetii manuiesc noua morfologie a vietii romanesti…”
Totusi: una era cand, precum Eminescu odinioara in poduri monahale, ne delectam pe ascuns in biblioteca facultatii cu vorbulitele vechilor indreptari ale legii (tineti minte: “de a i se va invartosa cuiva scarbavnicul madular…”) si cu totul alta jurnalul de mataranga obidita de aici, din care aflam ca Beiul, purtatorul ingandurat al falnicului instrument, “seara toata a citit Marius Ianus”!
Pentru mine, nodul tensionat care da greutate cartii lui Lacusta este cap. III, pentru himerele, hartuirea si esecurile desantului optzecist. Inclusiv cheia autosabotajului narativ din Dupa vanzare se afla acolo. “La 55 de ani impliniti ieri dimineata ce poti spune? Ca burniteaza? Ca-ti curge nasul, ca ai glumit cu cateva fete si ai cautat cateva carti pe care tot amani ca le citesti? E un fel de a-ti amagi timpul, de a-ti infrange neputinta de a scrie. Vrei sa scrii cateva pagini adevarate si ele ies searbede. De multe ori m-am izbit de acesta pustietate sufleteasca. Lumea literara pare o lume de insi josnici, vanitosi, pusi numai pe acuze, devaluiri murdare, subventii, cavaleri ai unor ordine cu inmormantari gratuite. Efectele sunt sigure asupra generatiilor tinere. Se speculeaza lipsa lor de experienta, se exacerbeaza spiritul de fronda, se intinde momeala locului de umplut, a schimbarii. Si bineinteles, cultivarea unei continue tensiuni, nesiguranta zilei de maine, frica, repulsia de trecut, avalansa de grozavii, suprimarea oricaror tendinte de intelegere, cultivarea etichetarilor denigratoare (…) Generatia 80, mult supralicitata, se spune ca nu a dat un Sadoveanu, un Caragiale, un Arghezi. Trebuia sa faca asta? Ne-au surpat poverile de sperante puse in noi. Ne-am inrait inainte de a ne intrezari macar capatul drumului. Ne-a ars vipia himerelor. Par putin ranchiunoase astfel de spuse. Este doar un fel de a-mi spune tristetea ca de mult timp nu mai citesc cu vechea bucurie, cu placere, o carte a optzecistilor. Multi dintre ei s-au pierdut in alte indeletniciri, atrasi de alte meniri. Mai lucrative, oricum. Damnati a-si surpa singuri piedestalul pe care, cu chiu, cu vai, au fost ajutati sa urce. A distruge in cativa ani o generoasa promisiune (…) Frica, docilitatea mi se imprimasera prea adanc pentru a sti sa scap de ele. N-am avut niciodata curajul sa rup toate odgoarele cu care eram legat de puturosenia tarmului. Ceea ce stiu este ca inca trebuie sa-mi apar scrisul”.
Atat. Caimacamul, ca toata carnea, se usuca si cade. Scrisul, cuvintele, iti pastreaza macar iluzia ca inca respiri.
*) Ioan Lacusta, Dupa vanzare, Editura Curtea Veche, 2005, 209 pag.