De cele mai multe ori, când se vorbește despre avangarde, la noi se amintesc doar experiențele occidentale, franceze mai ales sau italiene (când este futurismul în chestiune). Pe de o parte, fenomenul se justifică prin faptul că și mișcările avangardiste românești tot la Paris și-au căutat acreditarea, iar unii dintre mentorii acestora în invidiatul Apus au depășit anonimatul la care apartenența la literatura autohtonă îi condamna: Tristan Tzara nu ar fi putut, probabil, să-și promoveze din București manifestele, cu aceeași eficiență care i-a stat la îndemână la Zurich, Gherasim Luca, Benjamin Fondane ar fi trebuit să se mulțumească, asemenea unui Urmuz, cu titluri iluzorii de glorie locală, de nu abia postumă, dacă nu s-ar fi făcut cunoscuți în țara lui Breton. Mai mult decât atât, grupul suprarealist de la București (Gellu Naum, Paul Păun, Trost, Virgil Teodorescu ș.a.), deși mult mai autentic decât cel parizian, a considerat că și-a îndeplinit misiunea abia atunci când André Breton și ciracii săi au catadicsit să le recunoască meritele; nu mult după aceea ei s-au și despărțit, unii părăsind țara, alții devenind poeți oficiali, Gellu Naum singur rămânând fidel crezului artistic din tinerețe.

Avangarda rusă s-a mutat la Iași

Este de-a mirării cum de a putut căpăta atâta efervescență avangarda română ignorând, cu desăvârșire aproape, ceea ce se petrecea la Răsărit. Spre deosebire de noi, rușii au rămas mult mai sceptici față de modelele din Occident, manifestându-și personalitatea mai pregnant și polemizând deschis, fără complexe, cu recunoscuți guru ai revoltei artistice, precum Marinetti și alții. Abia în ultimul an are cititorul român (și îl includ aici și pe criticul literar, pentru care limba rusă nu reprezintă nicidecum o prioritate, ba dimpotrivă) acces la manifestele și la textele esențiale ale unor autori de primă mână, care pot concura fără scupule cu mai marii avangardei occidentale. Traducerile, timide, în domeniu nu puteau oferi, în ciuda eventualului lor profesionalism, o imagine fidelă a unui fenomen diversificat, complex, cum este cel de care ne ocupăm. Prin urmare, apariția, la câteva luni distanță, a două antologii ce poartă același nume, “Avangarda rusă”, este cât se poate de binevenită, mai ales că cele două opere se completează, după cum se va vedea, cât se poate de fericit.

Prima dintre ele este semnată de reputatul slavist Livia Cotorcea și a apărut la Editura Universității “Al. I. Cuza” din Iași, într-o cât se poate de elegantă înfățișare grafică, cu peste 50 de planșe color etc. Cea de a doua, ieșită de sub teascuril editurii Princeps Edit, din aceeași urbe, la începutul acestui an, îi aparține unui poet, deci unui cititor nespecialist, Leo Butnaru. Acesta încearcă, cu bună credință, să țină pasul și traduce, dar, din păcate, mai și comentează, după puterile din dotare, o mișcare literară pe care probabil o gustă, dar pe care nu o poate stăpâni. Dar concubinajul (provizoriu, sunt convins, căci Livia Cotorcea va reveni cu siguranță cu un al doilea volum) al celor două lucrări este, deocamdată, fericit, căci, dacă cea a universitarei ieșene, în afara unui studiu riguros, de care ne vom ocupa mai amănunțit, adună, în fluentă traducere, principalele manifeste, articole programatice etc., florilegiul lui Butnaru (prefer această denumire, pe care am să o și justific) transpune, pentru prima oară în limba română, texte necunoscute, esențiale pentru cunoașterea avangardei ruse. Va urma, din câte înțeleg, un volum destinat prozei. Cu riscul de a mă opri asupra unui domeniu la care accesul direct îmi este interzis, voi adăsta asupra fiecărei antologii în parte, pentru a putea trasa, către final, o detașată comparație; precaut, îmi găsesc totuși o justificare în faptul că prezentele însemnări nu se vor un comentariu al traducerii, ci simple glose pe marginea unui demers critic, întrucât, dincolo de orice alt statut ar împărtăși, o antologie este, în primul rând, o operă exegetică.

“Echilibrul sintezei”

Recentul tom reprezintă o urmare firească a preocupărilor Liviei Cotorcea, o încununare a unor cercetări ce acoperă o perioadă mai întinsă de un deceniu. Antologia Teoria limbajului poetic. Școala filologică rusă (1994), unele studii din În căutarea formei (1995), monografia Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov (1997), însoțită de traducerea a numeroase texte din opera marelui scriitor, precum și transpunerea unei consistente selecții din poezia Anei Ahmatova (2004) sunt, de fapt, tatonări ale terenului, arpegii (nu știu de ce îmi place acest cuvânt!) cu valoare în sine, care anunțau sinteza abia apărută. Precizând că Livia Cotorcea era, desigur, cea mai în măsură să își asume deloc ușoara sarcină, să trec la “atac”.

Această primă parte a lucrării este cea teoretică, anunțând, mai mult ca sigur, și o a doua parte, practică: tălmăcirea unor texte reprezentative. Deocamdată avem de a face cu o inițiere în doctrinele avangardei ruse, cu toate aspectele sale pestrițe. Studiul inițial, intitulat direct Coordonate istorice și estetice ale avangardei ruse, imbatabil ca informație și compus într-o tonalitate aulică, menită a instrui în primul rând, are de îndeplinit o menire oricum numai simplă nu: aceea de a-l familiariza pe novicele cititor autohton cu aspectele diverse ale unui fenomen până în acest moment cunoscut doar specialiștilor. Funcția sa este, prin urmare, una în primul rând didactică. De aceea, cine se așteaptă la puseuri ghidușe de autorlâc, la inovații sau căi hermeneutice inedite, originale cu tot dinadinsul va fi dezamăgit; numai că, mi-e teamă, cei care pot manifesta astfel de neavenite pretenții pot fi numărați pe degetele de la o mână (fie și una care a suferit ceva amputări), căci lucrarea aceasta ține loc de ghid într-un tărâm ca și necunoscut nouă, profanilor, pe care comunismul ne-a îndepărtat, din păcate, de marea cultura rusă. Cercetătoarea adoptă cu succes ticurile istoricului literar, oferind o panoramă cvasicompletă a ideologiilor, estetice sau nu, care au justificat diversele grupări de avangardă ale moscalilor.

A nu se înțelege de aici că avem de a face cu o lucrare scorțoasă, lipsită de nuanțe, cu o simplă cronologie a fenomenului. O astfel de sinteză presupune, bineînțeles, contextualizarea, în primul rând precizarea raporturilor cu avangarda europeană. Este pentru prima oară când rușii renunță la obstinatul lor panslavism, devenind deschiși către lumea contemporană și dispuși să intre în real dialog cu Europa: “Nicicând rușii nu par să se fi simțit mai ai lumii ca acuma, niciodată Parisul și Münchenul nu și-au trimis artiștii în Rusia cu mai multă încredințare că-i trimit într-un spațiu în care aceștia se pot regăsi”. Este un câștig imens acesta, întrucât, știm din publicistica unui Dostoievki, din Jurnalul unui scriitor, mai ales, câtă ardoare se punea, în secolul al XIX-lea, în detașarea de lumea occidentală și în conservarea și absolutizarea propriilor valori. Având scopul declarat de a despărți arta de publicul larg, de a deschide discursul literar, avangardele fac un decisiv pas către modernizare. Este acesta un aspect particular al literaturii ruse, dacă ținem cont că în majoritatea literaturilor apusene avangarda a apărut ca urmare a unei saturații de modernismul care își crease supărătoarele poncife. Prin urmare, opera futuriștilor, a akmeiștilor, a imaginiștilor nu era una preponderent negatoare, ci, în esența sa, una constructivă. Futuriștii sunt cei dintâi care reușesc să desțelenească gustul publicului din tradiționalismul ortodox, naționalist în care se găsea încremenit. Nu întâmplător, unul dintre cele mai importante manifeste, semnat de D. Burliuk, Alexandr Krucenâh, V. Maiakovski și V. Hlebnikov purta titlul, sfidător, în intenție: O palmă dată gustului public. Era nevoie disperată de așa ceva. De aceea, tinerii scriitori nu pregetă să șocheze, ba chiar își propun acest lucru, știind că ceea ce e ieșit din tipare atrage atenția, scutură din indiferență: “Trecutul e strâmt. Academia și Pușkin sunt mai de neînțeles decât hieroglifele. Să-i aruncăm pe Pușkin, Dostoievski, Tolstoi etc., etc. de pe Vaporul Contemporaneității”. O astfel de declarație echivala, pe atunci, cu o blasfemie. Ceea ce trebuie, însă, remarcat este că nu la debarasarea de întregul trecut literar îndemnau futuriștii, ci la o relativizare a sa, la luciditate, la deschiderea către nou.

Livia Cotorcea scoate prompt în evidență principalele trăsături ale curentelor de avangardă, de la futurism, la akmeism, imaginism, expresionism și mișcarea OBERIU, ocupându-se competent și de artele plastice, de arhitectură, teatru, dans și muzică. Ceea ce unește toate aceste variate forme de manifestare a spiritului rebel în arta rusă este tendința de a întoarce arta către originile ei, libertatea jocului, realtivizarea tranșantă a noțiunilor de frumos, de etalon estetic etc. Avangardiștii eliberează, sanepid, publicul din nada șabloanelor, a prejudecățilot, tocmai șocându-l, dar astfel educându-l, formându-i gustul pentru nou. Ei tind către o artă totală, sincretică, șterg granița dintre formă și conținut, dinamitează barierele firești ale realității, totul cu riscul unei anumite anarhii, asumate, însă, ca metodă de a da în vileag și fața ascunsă a realului, de a reumaniza, de fapt, lumea. Despre toate acestea și despre multe altele dă seama această antologie a Liviei Cotorcea, care poate fi considerată un adevărat tratat despre avangarda rusă, o lucrare care le depășește prin seriozitate și competență pe cele despre avangarda românească, alcătuite temeinic de Sașa Pană sau Marin Mincu (mai ales de acesta din urmă).

Florilegiul unui poet

Lucrarea lui Leo Butnaru completează cât se poate de fericit sinteza (teoretică deocamdată) mai sus prezentată, având, în același timp, nevoie de aceasta pentru a putea fi corect percepută. Se vede limpede că autorul nu este un critic profesionist, ci unul închipuit; mai întâi, așa-numitei sale antologii îi lipsesc criteriile. După ce improvizează o prefață în care se căznește să arunce tot felul de date, corecte, dar alandala puse în leagătură, din care, oricum, nu ai cum să-ți formezi o imagine pertinentă asupra complexității fenomenului, autorul trece la ceea ce se pricepe, de fapt, să facă și traduce texte reprezentative din autori precum Hlebnikov, Krucionâh, Burliuk, Kuzmin, Guro, Aseev, Osip Mandelstam, Tretiakov, Mariengof, Daniil Harms etc., fără a îi grupa în funcție de mișcarea la care au aderat, fără a trasa, de fapt, liniile generale ale contextului fără de care corecta receptare este văduvită de meritatele șanse. Studiile care preced tălmăcirile propriu-zise diferă ca întindere de la zeci de pagini (cel despre Hlebnikov), la câteva rânduri răzlețe, strict documentaristice (la majoritatea autorilor antologați). Nu se poate însă susține că însemnatele contribuții unui David Burliuk, Osip Mandelstam sau Daniil Harms sunt mai puțin importante decât cele ale unui, să spunem, Aleksei Krucionâh, pentru a se justifica rapida lor expediere în preambulul exegetic, care ar avea misiunea de a-i oferi cititorului șansa de a se familiariza cu liniile de forță ale unei opere, pe care să le poată verifica, apoi, în textele tălmăcite. De aceea, consider că Avangarda rusă, semnată de remarcabilul poet Leo Butnaru, nu este o antologie propriu-zisă, ci o culegere tematică, un florilegiu, care își are, dincolo de ezitările stilistice, nu puține, certul său interes.

Cine a asimilat lecția științifică prestată, editorial, de Livia Cotorcea, se poate bucura din plin de tălmăcirile, nu lipsite de har poetic, ale lui Butnaru. Multe dintre acestea apar pentru prima oară în limba română, ceea ce le sporește însemnătatea. Maivul volum se citește, altfel, cu un câștig evident, fiind de recomandat oricărui iubitor de poezie. De altfel, am impresia că la cititorul obișnuit, mai puțin pretențios, pur și simplu doritor de a cunoaște și textele reper ale avangardei ruse i se adresează acest proiect editorial demn, dacă îl interpretăm astfel, de toată lauda. Și, cum pe ultima copertă mai sunt anunțate demersuri similare, privitoare la avagardele sârbă, română, germană, inițiativa este de lăudat. Cu rezerva că avem de a face, deocamdată, cu opere de popularizare, nu cu lucrări sistematice, riguroase, care să satisfacă exigențele științifice ale unora mai firoscoși, mai lipsiți de obiceiul de a citi dezintereat, empiric.

În orice caz, este prima șansă care li se acordă cercetătorilor autohtoni de a adânci cercetarea domeniului încă generos al avangardelor, punând în dialog experiențe similare, sincrone, dar evidențiind și diferențele de rigoare. Teamă mi-e că cine nu a asimilat experiența avangardei nu poate gusta poezia (post)modernă, cu atât mai puțin pe cea strict actuală. Nici verva contestatară a tinerilor autori de azi nu e nouă, dar acest lucru îl pricepe doar cel pe care lectura matură a marii poezii a lumii l-a întărit în convingerea că originalitatea absolută este doar semn de incultură a receptorului. Rezonanțele trebuie percepute, tocmai de aceea lucrările semnate de Livia Cotorcea și Leo Butnaru pot constitui adevărate îndemnuri la revizuire față de poncifele cu prea mare ușurință aruncate asupra poeziei de astăzi. Două noi palme date gustului public. Spre a-l trezi din rigida-i moleșeală, nu de alta…

BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.

Subiecte #Leo Butnaru