După ce și-a întocmit arhiva de vise, pe care a ridicat-o la
rang de dicționar, V. Leac mai renunță la comunicarea
interscriitoricească din poeme și își permite un răsuflu
minimalist. “Toți sunt îngrijorați” (Tracus Arte, București,
2010) își declară intențiile încă de pe copertă: deja celebrul
personaj S asediat de cățelul Jacky și alți câțiva
excentrici.
Autorul face cunoscut că a scris “pentru doi, trei astronauți
ușor distrați”, care “navighează așa, fără o destinație precisă”. A
scris un poem care “se întoarce și-ți râde în nas, ca un copil
șmecher despre care ai impresia că știe secretul fericirii”. Ceva
aluziv, poznaș, dar fără direcție clară, fără pretenții de
răsturnare sau înnoire.
Îmi aduc aminte de o cărțulie pentru copii: “Ga-ga-ga și
alți câțiva”. Cam la fel se face intrarea și în volumul de
aici. Titlul primului poem e senzaționalist-naiv: “ce scria pe
mănușa de baseball/a băiatului cu părul roșu – mănușa de la mîna
stîngă./vă mai aduceți aminte de el?” Bineînțeles că nu ne mai
aducem aminte și nici mare chestie nu scrie pe mănușa respectivă.
De altfel, nici nu este un poem pentu copii, chiar dacă primul
punct de reper ar fi “Cărțile cu Apolodor”. Ceva grăunțe
suprarealiste sunt de ciugulit și de aici, cum nu? Textul e o
colecție de obiecte și realități pestrițe, un bric-à-brac ce nu
curge niciodată în linie dreaptă și nici nu decurge logic.
Principiul de bază este juxtapunerea incongruențelor: “cînd te
privesc mă simt ca un bilet pentru înlocuirea conversației/dacă îmi
întorci spatele sînt un naturist nebun”.
În “Jacky e atent la tot ce spune S”, substantivul
Jacky este înlocuit de fotografia cățelului cu pricina. Tactica
ingenuității și a filmării unei lumi fără bariere logice este pusă
la punct cu sârguință. Doar că ea este numai o piele întinsă peste
un organism poetic alambicat. V. Leac e un autodidact gata să
înghită și să rumege biblioteci hibride, deci numai de naivitate nu
poate fi bănuit. Simpatic cum își țuguie el buzele a copilărie ca
să debiteze lucruri trăsnite, însă deloc copilărești: “ei, vezi –
am îmbătrînit, ambalajul ăla despre care îți vorbeam/ a revenit la
suprafață purtat de curentul mașinilor;/ a fost smuls din gardul
viu, dracu știe cum, și dus într-un cartier/ unde oamenii se
droghează cu șampon./ – și ce-i cu asta? nimic. de aici a plecat
totul, vă zic eu”.
Într-adevăr, ce-i cu asta? Ce se întâmplă propriu-zis
în aceste poeme? Mai nimic! Sau poetul face din țânțar armăsar,
exagerează calitățile estetice ale unor obiecte și ființe foarte
comune: “mi-am dat seama de forța/ de expresivitatea acestei măști
de chiuvetă atît de neobișnuită”. Își râde de dorința noastră de
senzațional, propunându-ne, ironic și tandru, subiecte care de care
mai plicticoase. Ba se mai și miră parșiv că “nimeni nu a turnat
vreodată vreun film despre viermele de ridiche”!
Tehnica este ireproșabilă. În tot acest haloimas nu sunt
totuși cuvinte distonante ori superflue. Totul pare foarte bine
integrat în corpul textului de o scriitură năzdrăvană, capabilă să
facă din grăunțe mentosan. Un corp clasic, cu pielea perfect
întinsă, așa cum l-ar fi văzut Edgar Papu. Bineînțeles, prototipul
este cel avangardist, în special dialogurile fără noimă ale lui
Daniil Harms. Replicile se ciocnesc ca mingile de biliard – unul
dintre jocurile absurde, dar care se poate juca totuși cu măiestrie
probabilistică: “nu vine nimeni aici? și dacă vine ce…?/ pleacă
în altă parte – ce fructe sînt astea?/ mere porcești – da văd că și
p-aici…/ știu un joc cum poți să eviți unele cuvinte/ în situații
din astea – nu ți se pare că-i frig?” (S și două
prietene).
După modelul kafkian (Joseph Knecht ajunge Joseph K.), Seymour
evoluează înspre S., fidel încă instrumentelor de suflat. În
apartamentul lui, S. aude voci și vede lucruri bizare, dar le
trăiește pe toate cu un calm rutinier. Asta e foarte important: să
nu te implici emoțional în ceea ce scrii, să-ți întâmpini
imaginația cu o atitudine chill-out (chileanu, cum ar zice ăi mai
tineri). Lasă cititorul să se entuziasmeze sau să se crucească.
Autorul e un profesionist cool care propune spre dezlegare
parabole, alegorii, aluzii – imposibilități de toată mâna.
Bunăoară: “el e tipul cu biblia fericirii stă pe un zgîrie nori/ cu
picioarele înfășurate în ceață cîntă la saxofonul lui bisexual/ pe
el îl plouă numai de la burtă în jos/ stă pe margine și chiar dacă
cineva l-ar împinge/ el nu ar face nici un zgomot la impact”. După
care urmează retragerea în spațiul privat, unde totul este logic și
banal: “și fără să mă gîndesc la doamna aceea sau la audiovizual/
intru în bucătărie beau ultima gură de cafea și opresc aragazul”
(ce s-a întîmplat în apartamentul lui S.).
Vă amintiți de peștii aceia plați, cu ochii amplasați pe o
singură parte a capului? De parcă ar fi pictați de vechii egipteni?
Nu, nu plătica, dle! Ei, cam așa este și poezia aceasta. O față
perfect ternă și alta prea-prea. Citiți “strada lui S.” Și o
să vă dați seama. O grămadă de fonturi aglomerate acolo ca să
sugereze ciudățenia faptului că “în zonă sînt niște obiecte
geometrice verzi” și că “îți dai seama că n-are logică un nonsens”.
Ni se demonstrează discontinuitatea lumii, adică miracolul,
contemporană cu mecanica vieții noastre funcționărești. Ori, mai
bine zis, logica de tip A este concurată de logica de tip B, care
nu posedă formule limpezi. Spre pildă, “S. face o anchetă”
despre “Ce este literatura?” Respondenții sunt copii: “noi
locuim la etaju 4. nu avem inspirație. (D. L. 7 ani)”. Putem să
luăm o asemenea afirmație ca pe o confuzie semantică sau, la fel de
bine, ca pe un adevăr de bun-simț. Păi cum să ai insprație închis
între betoane cu alți indivizi, mai mult locatari decât oameni? Cam
cum arată și două versuri din “o zi din viața lui S.”: “îți
introduci urechea în aspirator/ și la un moment dat ești surprins
de membrii familiei”.
Nodul cărții este excepționalul poem “meciul”, despre
care am scris cu altă ocazie. O să mă mulțumesc cu redarea unui
fragment relevant: “ei bine vreau să vă spun și cîte ceva despre/
cimitirul de lîngă/ marginea pădurii/ vecin cu terenul de fotbal/
și despre cei care zac acolo – galeria/ noastră – care-și flutură
ca de ziua națională coroanele lor din plastic”.
În rest, V. Leac dovedește că poate scrie excelent chiar și
despre nimic. Faza prin care trece actualmente scriitura lui este
una de acedia, de detașare suprarealistă, ceea ce este ceva nou
până la urmă. Contează coșmarul suprarealist autentic: “dacă visezi
că ești încurcat într-o pădure de vareci și în jurul tău înoată/
plutesc tot felul de vietăți și obiecte; dar cel mai agresiv ți se
pare că este un aspirator pe care cienva a scris FAKIR…”.
Însă cel mai mult contează ironia rafinată și montajele
subtile. Un spirit critic rafinat, niciodată înverșunat. Dacă
există ceva pasional, imediat criza se rezolvă cu vreo două tablete
de jazz.