Pe data de 9
februarie 2009, pe adresa de email a Editurii Cartea Românească
sosea un mesaj cu totul neobișnuit: o româncă stabilită de multă
vreme la Viena voia să-și incredințeze drama cumplită unui scriitor
român, care s-o transforme intr-o carte. O mamă indurerată striga
după ajutor. Pentru prima dată, unui om trecut printr-o grea
incercare ii venise ideea să apeleze la puterea vindecătoare a
literaturii.
Cel care a acceptat imediat
inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu. Deși lucra la
un nou roman, s-a intrerupt, și s-a urcat in primul avion de Viena,
ca să salveze o poveste și să traducă un teribil coșmar in literă
scrisă. Să-l neutralizeze, prin forța cuvântului. Timp de o
săptămână, s-a documentat. Laconic, taciturn, preocupat doar de
scrisul său, la intoarcere Radu Aldulescu n-a spus decât atât:
“Doamna Mariana este o femeie extraordinară. A avut o viață tare
chinuită. Va fi o carte…”. Și s-a apucat fără intârziere de
treabă.
De atunci a trecut puțin mai
mult de un an. Intre timp, Mariana s-a repatriat. Acum trăiește la
Arad, iar viața ei, pe care Radu Aldulescu incearcă să o recupereze
simbolic, a devenit acum un roman. Romanul “Ana Maria și ingerii”,
care a ajuns la final și va apărea in curând la Editura Cartea
Românească. (Mădălina Ghiu)
Amintiri din
grădina raiului
Marianei ii plăcea să se laude
in fața invățătoarei și a colegilor de clasă cu mami, care sudează
electric, autogen și chiar sub apă, și cu ziarul Scinteia de-acasă,
unde scrie despre mami și apare-n poză cu tovarășul Ceaușescu cum
ii stringe mâna când ii dă diploma și medalia.
Sudorița fruntașă de la IMAIA
Arad, Maria Nădăban, doamna Mari cum ii spuneau vecinii, avea in
oraș un statut cumva special, fiind respectată și deopotrivă
invidiată datorită Ordinului Muncii clasa intâi pe care Ceaușescu
personal i-l inmânase in anul 1973, intr-o vreme când in Arad nu
existau prea multe distincții de acest fel.
Era o vorbă in doi peri și de
fapt in bătaie de joc, care spunea că munca-i o cinste de onoare.
Doamna Mari insă avusese șansa să invețe de timpuriu că o sumedenie
de lucruri care se pretează a fi luate-n râs și-n bătaie de joc in
particular, pot deveni in imprejurări oficiale serioase, până
intr-atât incât să-ți decidă viața și viitorul familiei.
Altminteri, Mariana ar pune oricând mâna-n foc pentru mami: a fost
toată viața o comunistă integră in cuget și-n simțiri, care a pus
umărul și și-a dat din plin obolul la construirea societății
socialiste multilateral dezvoltate. Nici pe ea, aidoma multora,
nimic n-a mai reușit s-o trezească din mult invocatul și râvnitul
vis de aur al omenirii, mami, las-o așa cum a picat – de când se
știe, Mariana o știe orgolioasă, fixistă, plină de pretenții cărora
soțul ei, Savu Nădăban, nu le prea făcea față. Oh, dar pe tati il
iubea mai mult decât pe mami, care-și aplica rigorile in primul
rând asupra unicei fiice, văzând că de bărbatu-său nu se lipește.
Mami iși dorea, poate că firesc și indreptățit, ca Mariana s-o
ajungă și s-o și intreacă, măcar că nu se inventase incă un ordin
al muncii clasa zero. Mariana avea insă destule talente, sportive,
muzicale, la limbi străine sau matematică, pentru care societatea
socialistă multilateral dezvoltată i-ar fi oferit posibilități de
afirmare, dacă s-ar fi străduit.
Ce ar fi vrut să
insemne acea strădanie, Mariana ar fi putut spune că a văzut pe viu
in mai multe rânduri, când mami ii dădea in cap ca și la propriu
lui tati cu sulul acela de carton imbrăcat in vinilin galben in are
ținea diploma, și cu medalia cu panglică tricoloră, păstrată ca
intr-un sicriaș, pe așternut in satin alb, intr-o cutiuță imbrăcată
tot in vinilin galben. Până și-n astfel de imprejurări delicate –
uite cine sunt io, scrie aicea pe cartonul ăsta semnat de
președintele țării… – Savu Nădăban vădea față de soția lui
aceeași ingăduință imperturbabilă de chefliu de cursă lungă, căruia
alcoolul din organism ii menține in permanență tonusul la un nivel
optim, conferindu-i rezistență la vicisitudini și umilințe
inimaginabile. Firea veșnic zâmbitoare și binedispusă o făcuse pe
Mariana să se lipească de sufletul lui, și la o adică cine fusese
tati in Arad? O diplomă cu care să i se dea in cap pe bună
dreptate, pur și simplu nu exista. Ce se știe și știu toți arădenii
care au trăit in acele vremuri e istorie și consemnat in presa
sportivă a acelor ani, chiar dacă Savu Nădăban n-a avut așa zisa
onoare de a strânge mâna unui președinte-sinistru dictator, care
și-a găsit sfârșitul după cum merita, impușcat ca un câine in
sfânta zi a primului Crăciun al românilor in libertate și
democrație.
Mai bine mort decât comunist, mă
rog, Mariana poate depune oricând mărturie că tati a dus crucea
asta mulți ani, cu mult inainte ca ea să devină slogan al
adevăratei revoluții anticomuniste, care n-a mai avut loc de-ntors,
n-a mai avut adică timp și spațiu unde să se desfășoare și nici
oameni s-o infăptuiască, așa că tot ce a rămas e ce se vede: o
poveste frumoasă și teribil de tristă. Cam așa a fost și povestea
portarului Gloriei Arad și al echipei naționale Savu Nădăban,
căruia i s-a decernat titlul de fotbalist al anului 1958 – era tot
ce-i mai rămăsese lui tati: mă cunoaște toată strada, vorba
cântecului, păi tot orașul strâns cu mic cu mare pe stadion. Lumea
din tribune și strivită de gardurile inalte din plasă de sârmă,
cocoțată in copaci, vuind și scandând numele portarului cu
banderolă de căpitan de echipă pe bicepsul sting – Sa-vu! Sa-vu!
Sa-vu! Un delir sacadat, fulminant, pe care Mariana și-l amintește
din poveștile surpate-n nostalgie ale lui mami, din timpul
indrăgostirii ei, și din poveștile prietenilor lui tati din
cartierul Micălaca Veche. Ea știe și iși amintește totul, ca și cum
ar fi trăit și ar fi văzut cu ochii ei, deși se intâmpla cu câțiva
ani inainte de a se naște.
Portarul titular al Gloriei
Arad, selecționat in două meciuri ale echipei naționale, fusese
propus pentru un transfer la Dinamo București. Un pas decisiv in
cariera unuia dintre cei mai valoroși portari din fotbalul
autohton, dar n-a fost să fie. Cel care s-a opus transferului și a
reușit să-și impună autoritatea, a fost chiar șeful comisiei
sportive a orașului Arad, tovarășul Grigore Axinte, despre care
fanii lui Savu și toți microbiștii din oraș știau că-i poartă pică
din pricina unui nepot, tot portar, pus in umbră in oraș de
fenomenalul Savu, aureolat de o poreclă comună, banală, des
intâlnită printre portarii de fotbal, pe deplin acoperită insă de
evoluția din teren – Pantera.
Marianei ii povestiseră
tovarășii lui nedespărțiți de birt și chefuială, de jocuri de cărți
și table, zgomotoși și cârcotași, bârfitori și veșnic puși pe glume
când se adunau in casa părinților lui Savu din Micălaca Veche, un
sat care odată cu extinderea Aradului a devenit cartier de
periferie. Acolo a fost grădina raiului copilăriei Marianei, in
grădina și casa bunicilor, a lui tati și a sorei lui mai mari,
mătușa Ita Floarea, unde se intâlneau, se suprapuneau și se
impleteau poveștile a trei generații. Acolo a auzit cum și-a ratat
tati cariera de fotbalist.
Spuneau unii că numai din
pricina jigodiei de tovarăș Axinte, șeful comisiei sportive, ăsta o
să-i tragă ponoasele și o să se-ncarce de blestemele fanilor lui
Savu, după cum s-a și intâmplat de altfel. Tocmai că la doar un an
și jumătate de la impiedicarea transferului, căcănaru’ de Axinte a
călcat pe bec cine știe cum și a căzut in dizgrația tovarășilor de
la regiune, fiind trimis la munca de jos, ciocănar-căcănar
hi-hi-hi, la uzina de vagoane, de unde și venise de fapt ca să taie
și să spânzure in fotbalul arădean, să fie știut de frică, stimat,
respectat și omenit in localurile de lux din oraș. Cum-necum, lui
Savu i s-a făcut dreptate prin te miri ce căi imbârligate ale
tovarășilor, la fel de nepătrunse precum căile Domnului. Savu ar fi
avut și el cale liberă de la Dumnezeu și de la tovarăși deopotrivă
să se transfere la Dinamo și tot timpul inainte să ajungă cel mai
bun portar din România, de vreme ce avea doar douăzeci și șase de
ani. N-a mai avut insă răbdare și nici de unde să știe cât o să mai
aibă Axinte putere in oraș, drept pentru care l-a mâncat s-o
rezolve cu Axinte inainte de a se rezolva de la sine. Dezlănțuit și
pătimaș precum Pantera care scotea din cele mai imposibile unghiuri
mingea și golurile ca și făcute, ca să-și impingă de la spate
echipa spre atac și gol, Savu n-a lăsat să-i scape ocazia să-l bată
pe tovarășul Axinte până l-a umplut de sânge, și unde mai pui că-n
public, in ochii notabilităților orașului, in timpul unei mese
tovărășești cu invitați de vază tovarăși de la Regiune, umilindu-l
astfel in ultimul hal, cu o mână și niște coaste rupte și fața
făcută ferfeniță, de a trebuit să fie cusută de sus și până jos,
Savule, a fost cea mai mare greșeală a vieții tale.
Mai bine mort, deh, tot e bine
că n-a murit ca să-i iei păcate și s-atârne pe tine, Savule, și-n
viața asta și-n cealaltă. Doar c-a intrat in spital trei săptămâni
in ghips și cu multe copci pe față, asta in vreme ce Savu și-a
luat-o după cum de bună seamă că și-a căutat-o cu lumânarea: cinci
ani in Deltă, la Periprava, la tăiat stuf, povestiți de-a fir a păr
fiicei sale; vieții și faptelor lui din Deltă, Mariana avea să le
găsească asemănare când i-a picat in mână Papillon, romanul
cel mai drag inimii ei, din care recitește adesea paragrafe și
episoade subliniate cu creionul pentru a-și aminti de tati și
deopotrivă de viața ei desfășurându-se unduit, pendulând intr-o
veșnică fugă-hărțuială și o veșnică evadare.
A fost intr-adevăr
o greșeală fatală. Chiar că mai bine mort, dar nu noi decidem, iar
Savu cu atât mai puțin. Bietul tati, din pantera care fusese in
apogeul gloriei, s-a intors de la stuf un motan maidanez jigărit,
cu oasele impungându-i pielea tăbăcită de intemperii, insemnată de
cicatricele incăierărilor cu șefii de cameră și până intr-atât de
insetat de libertate, că-i secase definitiv răbdarea și tragerea de
inimă pentru efortul și rigorile unei vieți sportive ce l-ar fi
repus in forma care l-a consacrat. Când se născuse Mariana, el
tocmai sărise de treizeci și unu de ani și deja se dedulcise la
băutura degustată pe indelete, multe ceasuri pe zi, la taclale ori
umblat brambura cu prietenii și tot de la bețivăneală și
prieteneală i s-au tras mai apoi incă doi ani de pușcărie, o altă
greșeală a vieții, Savule, tu să fii sănătos, că-n rest belelele
n-au decât să curgă gârlă: l-a cinstit un prieten ca să-l ajute să
ducă o căruță de porumb acasă și, ori că intenționat, ori că erau
prea beți amândoi ca să mai vadă pe unde o iau caii, au luat
porumbul de pe tarlaua CAP-ului, intr-o vreme de pe la mijlocul
anilor optzeci când culesul de porumb dădea o pâine de mâncat
miliției și securității, mai bună decât transporturile din
trezoreriile băncilor; construirea societății socialiste
multilateral dezvoltate cerea sacrificii, jertfe, exemple: pentru
trei știuleți de porumb găsiți in sân sau in buzunare s-au dat
multe pedepse intre șase luni și doi ani, așa incit Savu s-ar fi
putut considera norocos cu cât și-a luat pentru o căruță.
Indicațiile lui Ceaușescu, vezi, atotstăpânitoare, susținând și
intărind o lege care dădea să reteze din rădăcină cimilituri
nevinovate și deopotrivă adevărate precum colectivul e rai, fură
dacă vrei să ai… Un rai al hoților, mă rog, un vis și o epocă de
aur. Astea erau vremuile și totuși, pentru Mariana, fată crescută
la oraș, la bloc, dar și la țară, in casa bunicilor din Micălaca
Veche, acele vremuri vor rămâne veșnic ale unui răgaz in rai, prea
scurt și după care avea să tânjească toată viața. După optsprezece
ani, dar mai cu seamă după ce s-a măritat, nimic n-a mai fost cum
fusese; tati a mai făcut un an și jumătate de pușcărie, de astă
dată pentru o greșeală a vieții pe care Mariana și-ar fi putut-o
trece in cont. El a ispășit in contul și-n lipsa ei, ea insăși
fiind condamnată in lipsă la șapte ani, pentru abuz in serviciu și
trădare de țară, după fuga peste graniță din 1987. N-aveau să afle
insă de acea condamnare a lui tati, decât după moartea lui
timpurie, la cincizeci și patru de ani, Dumnezeu să-l aibă-n grija
Lui pe unde o mai fi el acum.
Din romanul “Ana Maria și ingerii” in pregătire la Editura Cartea românească.