Arcadio Carnabuci, un cultivator
de masline italian care se simte insingurat, sadeste câteva seminte
ale iubirii, fara sa-si inchipuie nici o clipa ce haos vor declansa
fructele magiei lui. Fernanda Ponderosa, femeia voluptuoasa din
visurile sale scapa neatinsa de vraja, in schimb Jezabel, o
catâroaica vrednica, intre doua vârste, se indragosteste de el din
vârfurile urechilor pâna la copite si descopera ca steaua ei se
incruciseaza cu multe alte stele, peste regiunea supusa ardorii
magice a cultivatorului de masline.
Dintr-odata, macelarul Primo
Castorini si brutarul Luigi Bordino cocheteaza cu ideea crimei
pasionale, doctorul Amilcare Croce si asistenta Concetta Crocetta
se dedau la nebunii impreuna, iar nou-nascutul familiei Fondi se
transforma in inger. Pe când satenii penduleaza intre iubire si
razboi, câteva fenomene iesite din comun vin sa atâte atmosfera si
asa febrila, facând ca marile pasiuni sa se consume la temperaturi
ce depasesc arsita verii meridionale.
“Ardoare” este un basm pentru
oameni mari, de o imaginatie debordanta, care celebreaza peisajele
mirifice ale Italiei si excentricitatile italienilor, intr-o
naratiune plina de rasuciri din condei, umor si delicii
inedite.
Lily Prior este autoarea unor
romane de succes, traduse in peste 30 de limbi: “La Cucina: A Novel
of Rapture” (2000); “Nectar: A Novel of Temptation” (2001);
“Ardour: A Novel of Enchantment” (“Ardoare: Un roman despre cum
poti fi vrajit”, 2004) si “Cabaret: A Roman Riddle” (“Cabaret: Un
roman ghicitoare”, 2005, publicat si in limba româna la Editura
LEDA). Mare admiratoare a gastronomiei si culturii italiene, Prior
a calatorit mult in Italia, mai ales in Sicilia.
Responsabil pentru toata aceasta
incurcatura era nimeni altul decât Arcadio Carnabuci al nostru,
cultivatorul de maslini. Dezamagit de refuzul ferm primit din
partea oricarei femei din regiune pe care incercase vreodata s-o
abordeze, extenuat de singuratatea care-l debilita, el ajunsese la
disperare. Exact in acest moment al existentei sale, auzise o
bataie in usa si se simtise de-a dreptul sedus de limbajul
catifelat al unui vânzator ambulant. Câteva clipe mai târziu,
cumparase deja, cu mare cheltuiala, o mâna de seminte despre care
tiganul ii garanta ca aveau sa-i aduca dragostea.
Plin de bucurie, vânzatorul
pusese banii in buzunar si plecase in graba, nu care cumva sa apuce
cultivatorul de maslini sa se razgândeasca. Dar nu trebuia sa-si
faca griji. Arcadio Carnabuci era incântat de achizitie si abia
astepta sa i se schimbe viata. Nimeni n-ar fi ghicit vreodata ce
avea sa urmeze, dar voi insemna totul cu sinceritate in aceste
pagini, pentru ca eu insami am fost profund implicata in tot ce s-a
intâmplat.
Raspunzând, asadar, impulsului
irezistibil al naturii, Arcadio Carnabuci planta semintele
dragostei sale la inceputul primaverii, când zilele scurte ale lui
februarie cel trecator se grabeau spre martie si când pamântul
incepea deja sa prinda viata. Ceata se agata inca de lizierele de
pe dealuri ca tot atâtea valuri de matase, iar pe câmpuri se
intrezareau siluete marunte, incotosmanate bine, ca sa poata
infrunta frigul, semanând recolta viitoare prin locurile unde
zapada se topise.
Arcadio Carnabuci isi petrecea
orele de lucru cocotat pe o scara, curatând maslinii pe care
familia sa ii avea in grija de o mie de ani. Dar mintea lui nu
statea la maslini. Nicidecum. Ii statea la dragoste.
In aerul taios, incetosat de
rasuflarea lui, se simtea tensiunea, ferma ca ramurile fragede care
ii plesneau sub cutit. Peste noapte, migdalii fusesera coplesiti de
flori. Ca sa nu se lase mai prejos, ciresii le urmasera exemplul;
la fel facusera si curmalii japonezi, si castanii, si rodiii.
Lujerii lipiciosi de pe crengile salciilor dadusera mâtisori
cârliontati, iar pajistile se acoperisera cu o explozie de flori de
primavara: crinii-de-câmp, narcisele pitice, clopoteii, brândusele
si irisii formau un covor de o multitudine ametitoare de culori.
Asparagusul salbatic si ierburile dulce-mirositoare umpleau aerul
proaspat, renascut, iar pe culmile muntilor inflorea
rododendronul.
Arcadio Carnabuci simtea energia
pamântului prin talpile groase ale ghetelor. Toata acea
efervescenta isi facea loc la suprafata si-i urca in picioare,
facându-l sa danseze impotriva propriei vointe.
– Uite, dansez! striga el, fara
sa se adreseze cuiva in mod deosebit, dar cu atât mai uimit, cu cât
el nu facuse niciodata in viata lui nici macar un pas de dans.
Izbucni in râs: Dansez!
Si chiar dansa. Mai usor la
inceput, dar, pe masura ce capata incredere, se lasa purtat de
ritmul dansului. Bratele i se alaturara si ele; picioarele, de
obicei grele ca de plumb, erau acum usoare ca fulgul. Topaia pe
pamântul batatorit si se avânta in aer. Cobora si se inalta ca o
rândunica. Isi unduia soldurile. Isi dadea cu putere capul pe
spate.
Cine il vedea isi ridica gulerul
hainei si-si cobora privirile spre degetele inmanusate, cautând
sa-si ascunda stânjeneala. Arcadio Carnabuci, un om dintotdeauna
ciudat, devenise si mai ciudat. In ziua aceea, colega mea si
asistenta medicala districtuala, Concetta Crocetta, primi sapte
sesizari separate, care cereau internarea lui Arcadio Carnabuci in
manicomio- in balamucul de la Cascia, pentru binele intregii
regiuni. Si totusi, când am strabatut in trap marunt livada de
maslini a lui Arcadio Carnabuci, ca sa fim martore la ciudateniile
sale, am constatat ca omul nu suferea de nimic altceva decât de o
buna-dispozitie pricinuita de sosirea primaverii. Zâmbind cu
indulgenta, Concetta m-a indemnat la drum, atingându-ma usurel cu
calcâiele ei mici. Pe vremea aceea, nu era niciodata dura cu
coastele mele fragile, asa c-am pornit-o inapoi spre
casa.
Dar impulsul care-l cuprinsese
pe Arcadio Carnabuci nu se limita numai la persoana lui si la
plante. Nici vorba. Il simteau si animalele. Paienjenii, cu pânzele
lor scânteietoare, tânjeau dupa dragoste si torceau sonete de o
frumusete delicata, greu de suportat, poleite cu lacrimi de roua.
Scorpionii isi loveau castanietele prin colturile lor intunecate,
ca intr-o serenada, apoi se adunau doi câte doi si se ascundeau,
precum gânganiile, prin pantofi desperecheati. Soarecii de pe
grinzi alergau de colo-colo, adunând manunchiuri de bumbac furat,
fâsii de hârtie si scame si construind cu ele cuiburi confortabile,
din care ieseau mai târziu la lumina pui de marimea boabelor de
mazare. Salamandrele de prin burlanele de scurgere cântau cu voci
groase. Lor li se alaturara broastele, chiar si cele râioase, asa
ca in curând aerul vibra de oracaielile unui cor magic. Muzica pe
care o produceau era atât de frumoasa, incât cei care o auzeau
lacrimau si tânjeau dupa o viata de amfibieni, doar-doar astfel
reuseau sa dezlege misterul cântecului. Pasarele cu ochii ca
margelele se pusesera deja pe robotit si-si construiau noile
cuiburi, sub privirile viclene ale cucilor, care imprastiau vestea
pentru cei care n-o aflasera deja: venise primavara. In inima
padurii de stejar, mistretul isi grohaia serenada, in timp ce verii
lui domesticiti se giugiuleau prin cocini. Caprioarele se
zbenguiau, iepurii de câmp se fugareau. In vârful muntelui, lupul
isi chema jumatatea urlând, iar sfiosii ursi bruni se imbratisau in
pesterile lor.
Arcadio Carnabuci nu putea decât
sa cedeze in fata stralucirii trandafirii care invaluia
imprejurimile, iar vintrele lui palpitau de o dorinta chinuitoare,
pe care, singur cum era, nu avea sanse prea mari sa si-o stinga.
Dar avea incredere in semintele dragostei si in faptul ca, in acest
climat fertil, promisiunea din ele avea sa dea cu siguranta
rod.
Atunci le-a semanat, nu
altcândva. Si-a ales momentul cu mare grija. In lumina slaba a
soarelui firav, dar plin de dorinta. Sub sticla. Sa le tina de
cald. Erau niste boabe alungite, mai degraba decât seminte. Erau
placut-rotunjoare la pipait si de o nuanta de roz pal. Ca niste
luni mici, in ultimul patrar. Simtea un fior in boabele acelea; ca
o fasole saltareata, pulsau de aceeasi energie ca tot ce-l
inconjura. Le tinu o vreme in podul palmei, familiarizându-se cu
ele, cercetându-le prin ochelarii lui in forma de semiluna, in
spatele carora ochii pareau enormi si prin care orice por si orice
fir de par ii erau marite de o mie de ori. Pâna si boabele simteau
forta sperantei sale, asa incât micile creaturi curajoase erau
hotarâte sa nu-l dezamageasca.
Le aseza cu grija sub pamânt,
cum si-ar fi culcat iubita pe pat. Isi punea in ele o cantitate asa
de mare de sperante si vise, dragele de ele, bucle de frumusete si
dor, fiori pulsând de emotie! Miscarile-i lente erau ca o simfonie.
In mâinile lui, ca niste lopeti carnoase, de fermier, semintele se
stiau in siguranta. Buricele degetelor lui, late, dar blânde, se
apasara peste ele si, in acel intuneric in care ajunsesera brusc,
in caldura cu iz de turba, adormira cu toatele.
Pe urma, asemenea mierlelor din
gardul viu sau soarecilor de sub iederi, Arcadio Carnabuci incepu
sa-si pregateasca si el cuibul. Casa lui de holtei adapostea putine
lucruri confortabile. Petele de pe pereti strigau spre el.
Perdelele decolorate de soare il stânjeneau. Incepu sa deretice.
Scutura straturile succesive de praf cu o perie, desi peria se
acoperise si ea de praf. Alunga soarecii, cotrobaind prin colturi
demult uitate, care incetasera sa-i mai apartina.
Dupa multi ani, in sfârsit, se
indupleca s-o lase pe Fedra Brini sa intre in casa si sa adune
pânzele de paianjen de care avea nevoie ca sa-si impleteasca
pânzele. Era singura care tesea pânze de acest fel in acea zona
rupta de lume, iar tesaturile ei ajungeau pe tarmurile Adriaticii,
unde erau foarte apreciate de pescari pentru finetea si trainicia
lor. Curata in mod regulat celelalte case din tot districtul, dar
pânzele de paianjen din casa lui Arcadio Carnabuci, neculese de
atâta vreme, erau magnifice, ca de poveste.
Fedra Brini era extaziata; nu
insa si paianjenii. Mostenirea transmisa din generatie in generatie
se pierdea acum, sub câteva unduiri indemânatice ale cosorului ei.
Folclor, legenda, arbore genealogic inscris intr-o caligrafie
rasucita, importante opere literare, povesti de dragoste, poezii,
mistere, romane politiste, pâna si retete sau cuvinte incrucisate,
toate se duceau; si, ca sa se adauge inca o durere la insulta, unul
dintre paianjenii cei tineri isi pierdu piciorul in urma atacului
Fedrei, lucru pentru care Arcadio Carnabuci nu avea sa fie
niciodata iertat. Totul a fost indepartat si dus afara intr-un sac
mic de pânza, pe care distrugatoarea il purta pe spinare. Ce zi
cumplita!
Fedra Brini, bucuroasa ca o
ulcica plina-ochi, abia se mai putea abtine. Ce pânze somptuoase,
incepu ea sa le povesteasca tuturor. Nu se mai atinsese nimeni de
ele de la moartea Priscillei Carnabuci, mama lui Arcadio, cu
douazeci si doi de ani in urma. Oare de ce Arcadio Carnabuci
raspunsese, in fine, rugamintilor ei, dupa ce le rezistase atâta
amar de vreme? Nimeni nu putea spune cu certitudine. Dar era
limpede pentru toti ca bunul crescator de maslini punea la cale
ceva, iar Fedra, care se desfata in razele fierbinti ale atentiei
vecinilor ei, facu tot ce-i statea in putinta ca sa le atâte focul
curiozitatii.
Ca sa intarâte flacarile cu
pricina si mai mult, acelasi cultivator de maslini isi facu
aparitia, intr-o dimineata, la vânzatorul de pânzeturi de pe Via
Colombo si ceru asternuturi de pat. De ce sa fi dorit Arcadio
Carnabuci un set nou de lenjerie de pat? Sprâncenele Amelbergai
Fidotti, ajutoarea cu chip inacrit a negustorului, se ridicara
indata ca niste semne de intrebare. Curând, vestea ajunse pe
fiecare pereche de buze din oras. Nu parea sa fie ceva cu putinta.
Nici macar decent. In fond, Arcadio era burlac si inca unul cu
experienta indelungata in burlacie.
Când ajunse acasa, incerca sa
intinda cearsafurile pe pat. Numai ca sa vada ce efect aveau. Nu ca
sa le foloseasca, desigur. Aproape ca erau prea minunate. Socant de
magnifice. Netede si proaspete, ca un strat de zapada abia depusa.
Arcadio, insa, era tulburat. Nu voia sa para ca se straduise prea
tare. De fapt, voia sa para ca nu se straduise deloc. Daca se zicea
ca premeditase totul? Ca prea era sigur de sine? Ca parc-ar fi
planuit momentul, in loc sa lase lucrurile sa se intâmple in felul
lor imprevizibil? Si totusi, cearsafurile lui uzate, cenusii, erau
dezgustatoare. Cu durere in suflet, le impaturi la loc pe cele noi,
potrivindu-le dungile initiale, ca si cum ar fi impachetat o harta,
si le strecura inapoi in plicurile de celofan fosnitor, ele insele
minunate. Le inchise intr-un sertar. Data viitoare când le-ar fi
scos de acolo, avea sa fie pentru ea. Si se imbujora in obrajii pe
care-i avea deja infierbântati, ca un adolescent mai
copt.
Arcadio Carnabuci nu se indoia
nici o clipa ca adevarata sa dragoste avea sa vina. Pentru el, asta
era o certitudine. Era la fel de sigur ca de maslinele care-i
cresteau in copaci. Putea sa sape in jurul radacinilor, ca sa le
dea aer, sa le fertilizeze cu balegar, sa le curete de uscaturi in
zilele stabilite de stramosii sai in marele Almanah Carnabuci; insa
era sigur ca, indiferent ce le facea el, maslinele tot ar fi
crescut si ca aveau sa mai creasca masline pe crengi inca multa
vreme dupa ce el insusi le-ar fi devenit ingrasamânt. La fel de
sigur era ca ea avea sa vina.
Arcadio Carnabuci verifica
evolutia semintelor sale dragi de o suta de ori pe zi. Aproape ca
le strica solul din tava, tot uitându-se mereu la el. Cât de mult
isi dorea ca macar cea mai fina urma de verde sa iasa la suprafata!
Diminetile, inainte chiar sa-si deserte basica, se grabea spre
pervazul ferestrei, potrivindu-si din mers bratele de sârma ale
ochelarilor pe dupa urechi, si cerceta solul ca si cum s-ar fi
asteptat sa rodeasca aur.
In sfârsit, in glorioasa zi de
Florii, o zi care avea sa fie pentru totdeauna gravata in amintirea
lui, trei protuberante mici, dar demne, il asteptau la fel de
satisfacute de sine ca niste scolari care ar fi raspuns corect la
toate intrebarile de la concursul de ortografie. Cât de brusc si de
sus ii salta inima, când dadu cu ochii de ele! Atât de amanuntit le
examina, incât in curând stia cele mai mici trasaturi ale fiecarui
specimen in parte. Rugile lui fusesera ascultate. Era un semn, cum
altfel, faptul ca tocmai in aceasta zi, dintre toate, Domnul era cu
el.
Mai târziu in aceeasi zi, când
isi ocupa locul obisnuit in strana bisericii decorate cu frunze de
palmier, nu mai conteni cu multumirile pentru acel marunt miracol.
Eu eram pe atunci, ca si acum, o agnostica desavârsita, asa ca nu
mergeam niciodata la biserica, de buna seama, dar tin minte perfect
c-am trecut pe-acolo in dimineata aceea si am auzit totul. Da,
vocea lui sonora si baritonala rasuna cu toata forta pasiunii
stârnite in el, revarsându-se intr-o bula imensa in naos, aproape
ridicând acoperisul in sus. Acoperea orga si, oricât de tare s-ar
fi straduit prim-organista Speranza Patti sa-l acopere, cântând ea
insasi din ce in ce mai tare, Arcadio nu se lasa redus la
tacere.
Luând exemplul Speranzei Patti,
membrii corului isi umflara plamânii si se pusera pe racnit din
toti bojocii, cautând spre heruvimii pofticiosi care impodobeau
frescele de deasupra capetelor lor. Cântau din toate puterile, iar
vocile li se amestecau intr-o mare supa evanghelica. Teresa Marta,
tesatoarea de covoare cea oarba, cânta cu atâta fervoare incât,
dac-ar fi fost cu adevarat un Dumnezeu sus in Ceruri, ar fi
trebuit, pe buna dreptate, sa-si primeasca de indata vederea
inapoi. Fedra Brini isi dadu si ea intreaga masura, astfel incât
ajunse la hiperventilatie si ceilalti se vazura nevoiti s-o scoata
afara, ca s-o puna sa respire intr-o punga de hârtie; in fond,
pentru ea fusese o saptamâna plina de emotii. Malco Beato mitralia
raspunsurile cântarii ca si cum viata lui ar fi depins de asta,
ceea ce, intr-o oarecare masura, era adevarat. Multi considerara un
asemenea efort iesit din comun raspunzator de embolia care-l izbi
mai târziu, spre sfârsitul acelei zile, si in urma careia salonul
familiei Beato arata ca o zona de razboi. Toti membrii corului
ajunsera la marele final epuizati, ametiti, cu fetele inrosite si
respiratia taiata, facând sa se clatine mica biserica; ba chiar,
poate ca nu le-ar fi fost greu sa provoace un cutremur; si totusi,
pe Arcadio Carnabuci nu-l trecuse nici macar o picatura de sudoare,
iar vocea lui continua sa se inalte deasupra celor a cincizeci de
coristi bine antrenati.
Parintele Arcangelo era incântat
de forta si de zelul lui Arcadio Carnabuci in fata misterelor
sacre, dar ceilalti credinciosi schimbau priviri in care se ghicea
suspiciunea ca iar punea ceva la cale cultivatorul de maslini.
Nefericitii care imparteau aceeasi strana cu el se trasesera intr-o
parte, de teama efectului vocii sale asupra timpanelor lor si
adevarul este ca, imediat dupa aceea, Concetta Crocetta inregistra
un numar record de cazuri de tiuit in urechi, de toate fiind acuzat
insusi Arcadio Carnabuci.
Fragment din romanul “Ardoare”, de Lily Prior, in pregatire la Editura Leda. Traducere de Liviana Tane.