Dintotdeauna asasinatul a facut parte din lupta omului pentru putere, fie ca e vorba de inlaturarea tiranilor din civilizatiile clasice, fie de “loviturile de decapitare” autorizate de stat din zilele noastre.
De la Caesar si Henric al IV-lea la Franz Ferdinand si John F. Kennedy, pana la atentatele de la “11 Septembrie”, aceasta carte fascinanta si socanta se concentreaza asupra celor mai faimoase si infame asasinate politice din istorie.
O analiza ce reconstituie in spirit detectivistic crime care bantuie si astazi constiinta colectiva.
Lindsay Porter, autor si istoric de arta, a publicat numeroase lucrari despre teoria conspiratiei si societati secrete. Printre scrierile sale se numara Who Are the Illuminati? (2005). De asemenea, a contribuit la elaborarea volumului Conspiracy Theories in American History: An Encyclopedia (2003). In prezent, face cercetari asupra conspiratiilor legate de Revolutia Franceza, la Universitatea din York.
Cartea, tradusa din engleza de Dana Zamosteanu, este in pregatire la Editura ART.
“Asasinatele n-au schimbat niciodata istoria lumii.”
Benjamin Disraeli
Prim-ministrul de secol al XIX-lea Disraeli a facut aceasta surprinzatoare afirmatie in 1865, adresandu-se Parlamentului dupa uciderea lui Abraham Lincoln de catre John Wilkes Booth – primul din ceea ce va deveni un lung sir de asasinate si tentative de asasinat prezidentiale. Fara sa pomeneasca de problemele politice care scindau atunci nordul si sudul Statelor Unite, prim-ministrul britanic l-a omagiat, in schimb, pe omul Lincoln, ale carui ultime ceasuri fusesera “simple” si “inocente”, si nu pe omul de stat Lincoln. Procedand astfel, el a subliniat punctul slab al tuturor comploturilor criminale din istorie: identificarea individului cu statul pe care il reprezinta. Disraeli a continuat amintind despre “costisitoarea sacrificare a lui Caesar” si “moartea violenta” a regelui francez Henric al IV-lea si a printului olandez Wilhelm Taciturnul. Nici una dintre aceste crime, afirma el, nu a schimbat cursul istoriei; nici una nu a oprit “destinul inevitabil al tarii lor”.
Si totusi, asasinatul a fost folosit ca un instrument politic din cele mai vechi timpuri. Degustatorii bucatelor de la vechile curti au fost inlocuiti de agenti ai serviciilor secrete si garzi de corp inarmate, insa pericolul inerent functiei de sef de stat nu a disparut. De la indepartarea tiranilor din civilizatia clasica si pana la actualele “lovituri de decapitare” autorizate de stat, asasinatul ramane o tactica politica, chiar daca metodele si motivatiile s-au schimbat. Conceptul de “asasin”, la randul sau, a suferit diverse transformari. Asasinii au inspirat teama si respect deopotriva, iar imaginea lor populara s-a deplasat de la revolutionarul si actorul politic cu principii la anarhistul smintit, ucigasul platit si fanaticul religios. Ei sunt motivati de o convingere politica, de dorinta de a schimba istoria, de setea de putere si bani sau pur si simplu de obtinerea faimei.
Complot in lumea antica: Iulius Cezar
Un barbat inalt, cu pielea alba, purtat pe o lectica si invesmantat in roba purpurie pe care doar el avea dreptul sa o poarte, sosea la Teatrul lui Pompei pentru a participa la o intalnire cu senatorii. O figura familiara – un prezicator pe care il intalnise cu cateva zile inainte – i-a atras atentia, iar Caesar si-a oprit suita. Triumfator, i-a spus acestuia: “Iata, au venit Idele lui martie.” Haruspexul a chibzuit putin, apoi i-a raspuns: “Da, dar n-au trecut inca.”
Inauntru, o multime de oameni s-au strans in jurul marelui barbat. I se varau in fata petitii, i se cereau audiente, primea apeluri la clementa pentru rude. Unul dintre senatori, Lucius Tullius Cimber, i-a inaintat o doleanta din partea fratelui sau aflat in exil – o soarta teribila pentru orice roman -, iar altii s-au alaturat rugamintilor lui staruitoare. Dictatorul le-a respins cererile facand un gest cu mana, dar ei au devenit insistenti, inghiontindu-se si imbulzindu-se in jurul lui, pana cand a fost nevoit sa impinga violent masa cotropitoare. Tullius a smuls roba de pe umerii lui Caesar si, ca la un semnal, tribunul Casca si-a scos pumnalul si l-a infipt in grumazul lui Caesar. Toti cei care-l inconjurau l-au injunghiat, ranindu-se chiar unii pe altii in graba lor. Luptandu-se sa scape de atacatori, Caesar l-a observat pe pretorul si confidentul sau Marcus Iunius Brutus, care statea intre conspiratori cu pumnalul scos. Un moment de recunoastere – o constientizare oribila -, si Caesar si-a tras roba peste cap, cedand ploii de lovituri ce cadeau asupra lui. Au fost douazeci si trei in total, cate una de la fiecare conspirator.
Aproape doua mii de ani, asasinarea lui Caesar a servit drept model pentru crima politica, incepand sa-si piarda din actualitate abia odata cu ascensiunea anarhismului din secolul al XIX-lea. Ea a furnizat nu doar un scenariu imediat recognoscibil – un conducator tiranic ce trebuie eliminat -, ci si un cadru moral pentru a intelege, si poate chiar a aplauda, motivele asasinului, oferind astfel o justificare pentru un act care altminteri si-ar atrage cele mai severe pedepse morale si juridice. In mintea ucigasului, cel putin, evenimentele din 44 i.Cr. au fost de natura sa innobileze figura asasinului. Cel mai important insa, ele au perpetuat ideea ca seful statului este statul: ca trupul regelui si corpul politic sunt unul si acelasi. Suprima-l pe unul (conform acestei teorii) si-l vei rasturna pe celalalt. Vazut astfel, asasinatul a devenit o tactica politica viabila, garantata sa determine o schimbare de regim. Si totusi, de nenumarate ori in istorie el se va dovedi o eroare.
Un preot turbulent: Thomas Becket
Exista cinci relatari contemporane ale mortii lui Thomas Becket. Toate au fost consemnate intr-un interval de douazeci de ani de la moartea sa si au fost scrise de secretarii sai, care il cunosteau foarte bine. Dintre acestia, doar Edward Grim a fost martor la uciderea lui Becket; a incercat sa-l apere, fiind frecvent infatisat pe vitralii sau in alte opere de arta cautand sa-l fereasca pe arhiepiscop de atac. Fiecare relatare este intr-o oarecare masura diferita in detaliu, dar toate prezinta aceeasi succesiune a evenimentelor principale.
In dimineata zilei de 29 decembrie 1170, cavalerii au plecat spre Canterbury. Odata ajunsi la complexul catedral, Ranulf a ocupat casa portarului, iar cei patru baroni, insotiti de alti cavaleri, s-au dus catre palatul arhiepiscopal si au cerut sa-l vada pe Becket, care se retrasese in camera sa dupa masa. Amenintatori si zgomotosi, s-au intalnit cu el, insistand din nou sa revoce excomunicarile, pretinzand ca dovedeau lipsa lui de sustinere pentru fiul proaspat incoronat al regelui. Becket, rece si impasibil, si-a declarat devotamentul fata de tanarul rege, dar a refuzat sa-i absolve pe prelati, problema ce era, oricum, de competenta Papei. Cum cavalerii deveneau tot mai agresivi, calugarii lui Becket, intelegand pericolul in care se afla, l-au rugat sa se adaposteasca in catedrala. A refuzat, fiind tarat cu forta din anticamera sa pana la intrarea in biserica. Ajunsi inauntru, calugarii, innebuniti de zanganitul scos de cavalerii care se apropiau si care erau acum inarmati pana-n dinti, au incercat sa blocheze usa. Becket s-a impotrivit: “Nu se cuvine sa transformi casa de rugaciune (…) intr-o fortareata.”
Pe la mijlocul dupa-amiezii, in plina iarna, catedrala trebuie sa fi fost intr-un crepuscul mohorat, cu glasurile calugarilor care cantau vecernia rasunand intre zidurile de piatra. Cand Becket s-a apropiat de altarul Fecioarei Maria din transeptul nordic – era aproape complet singur, abandonat de secretari -, a fost acostat de cei patru cavaleri care l-au acuzat de tradare si i-au cerut inca o data absolvirea pentru clericii excomunicati. Cand Becket a refuzat, l-au amenintat cu moartea. Edward Grim descrie un Becket stoic, reactionand cu demnitate calma la comportamentul barbar al cavalerilor. “Sunt pregatit sa mor pentru Dumnezeu − a spus el −, ca prin sangele meu Biserica sa-si poata gasi libertatea si pacea.” El povesteste mai departe cum Becket s-a oferit singur sabiei, “ca o jertfa vie”, ramanand neclintit cand cavalerii au inceput sa loveasca. La a treia lovitura, Becket a cazut in genunchi. In timp ce se pravalea cu fata in jos, a primit o a patra lovitura, fatala. Pangarirea finala a fost savarsita de un al cincilea personaj, Hugh din Horsea, un cleric al lui Ranulf de Broc. Spre oroarea privitorilor, acesta si-a pus piciorul pe gatul celui cazut si i-a imprastiat creierul pe pardoseala catedralei. Asigurandu-se de moartea lui Becket, agresorii au parasit locul, lasand trupul prabusit al arhiepiscopului sa fie jelit de calugari.
Sa ucizi un rege: Henric al IV-lea
In dupa-amiaza zilei de 14 mai 1610, Henric al IV-lea plecase in caleasca sa de la Tuileries, indreptandu-se spre est, catre Arsenal, pentru a-l vizita pe ministrul de Finante, ducele de Sully, care era bolnav la pat si nu se putea intalni cu regele la curte. Henric era insotit de trei curteni, printre care si ducele d’Épernon, favorit al regelui precedent. Echipajul inainta greu, dar era o zi frumoasa; si, cu toate ca namila de caleasca se hurduca in trafic, uneori aproape stergand zidurile cladirilor de pe marginea strazii, cosul era coborat, pentru ca pasagerii sa poata admira decoratiunile pregatite in onoarea sosirii reginei la Paris in ziua urmatoare. Henric plecase fara ochelari, asa ca l-a rugat pe Épernon sa-i citeasca o scrisoare in timpul calatoriei. Ducele s-a conformat, asezandu-se langa rege si petrecandu-si prieteneste un brat pe dupa umerii lui.
Caleasca s-a oprit cu o zdruncinatura si, pentru ca traficul nu dadea semne ca s-ar pune in miscare, un lacheu a sarit din trasura si a alergat inainte sa vada ce anume cauza intarzierea. In acel moment, din multime, un individ inalt cu parul rosu-aprins a ajuns dintr-un salt pe caleasca, parand sa acopere fereastra deschisa. In confuzia creata, regele a ramas fara aparare. A fost injunghiat de trei ori, pumnalul sectionandu-i aorta si perforandu-i un plaman. Ducele d’Épernon l-a acoperit cu o mantie pe regele ramas inconstient, ascunzand de privirile multimii ingrozite sangele ce-i curgea din gura si incercand sa le domoleasca suferinta spunandu-le ca rana nu e grava. Henric a fost dus repede la Luvru, in timp ce cativa soli au alergat sa-i anunte pe doctorii curtii. Daca acestia dispuneau sau nu de competentele medicale necesare pentru a-l tine pe rege in viata este un fapt lipsit de relevanta. Mult iubitul rege al Frantei – “le bon Henri”, “le vert galant” – murise deja.
Asasinul regelui – Fran’ois Ravaillac, un catolic fanatic – n-a incercat sa scape. Dupa loviturile fatale, a coborat din caleasca si a lasat multimea care-l inconjura sa-l prinda fara sa opuna nici un fel de rezistenta. Era ca si cum, odata ce-si atinsese tinta, putea sa renunte si la propria viata. “Am facut ce aveam de facut”, va declara ulterior la interogatoriu.
Martirul Revolutiei: Jean-Paul Marat
Charlotte Corday a sosit in capitala in ziua de 11 iulie 1793. Planul ei era sa-l asasineze pe Marat in public, in Conventie, in mijlocul deputatilor. N-avea deloc de gand sa scape fugind. Auzind insa ca e prea bolnav ca sa vina acolo, si-a revizuit planul si s-a hotarat sa se duca la el acasa. Pe 13 iulie, dupa ce si-a cumparat un cutit si o palarie noua cu panglica verde, a ajuns la usa lui Marat, fiind insa expediata de sora logodnicei lui Marat, care i-a spus ca e prea bolnav ca sa poata primi vizitatori – chiar si tinere dragute ce pretind ca detin informatii importante pentru el.
Corday s-a intors in camera sa inchiriata, unde, sperand sa poata intra la Marat, i-a scris. Spre seara s-a dus din nou la Marat. A fost din nou refuzata, dar de asta data a reusit sa profite de o livrare ca sa intre in casa. Oprita pe scari, Charlotte a ridicat vocea suficient cat sa o auda Marat din baie. “Las-o sa intre”, a strigat el, iar Charlotte Corday a fost condusa la Prietenul poporului.
Oare a socat-o vederea fapturii plapande si bolnavicioase din fata sa? Cufundat in baia lui, infasurat intr-un halat ud si cu un turban umed pe cap, capcaunul Revolutiei trebuie sa fi oferit o imagine jalnica. O scandura de lemn era pusa de-a curmezisul pe vana, iar pe ea stateau imprastiate multe hartii si scrisori. Corday s-a apropiat, insirandu-i o lista de optsprezece deputati girondini asa-zis implicati in activitati contrarevolutionare in Caen. Marat a dat din cap: “Nu va dura mult si vor fi ghilotinati.” Atunci, cu o surprinzatoare usurinta, ea i-a infipt cutitul chiar deasupra claviculei, sectionand o artera importanta si perforandu-i plamanul. Marat a murit in cateva minute, iar Corday, dupa o slaba tentativa de a scapa, a fost retinuta de proprietarii casei, starnind vecinii, pana la sosirea politiei care a dus-o la inchisoarea Abbaye. La proces, tinut la Tribunalul revolutionar patru zile mai tarziu, Corday si-a recunoscut vinovatia imediat.
Charlotte Corday a inspirat la randul ei un cult, neoficial, foarte infloritor dupa caderea de la putere a iacobinilor, la sfarsitul secolului al XIX-lea. Combinatia puternica de tinerete, frumusete si sacrificiu de sine pe care a reprezentat-o a facut din ea un simbol seducator pentru epoca romantica, astfel ca a fost infatisata in picturi, sculpturi, poezii si piese de teatru mult timp dupa moartea sa.
Anarhie, nationalism si Mana Neagra: arhiducele Franz Ferdinand
Duminica de 28 iunie 1914 a fost scaldata in lumina soarelui, stralucind in albastru si auriu. Cladirile de pe cheiul Appel din Sarajevo erau impodobite cu steaguri si flori in cinstea vizitei mostenitorului Habsburg, arhiducele Franz Ferdinand, si a sotiei sale, Sofia. Cand coloana s-a apropiat de chei, multimea a inceput sa ovationeze. In primul vehicul, erau primarul si seful politiei din Sarajevo, urmati imediat de o masina descoperita, cu steagul Habsburgilor fluturand in vant, in care se aflau arhiducele, sotia acestuia si generalul Potiorek, guvernatorul Bosniei. In spate veneau alte doua masini pline cu membri ai anturajului regal si oficialitati locale. In timp ce convoiul se deplasa, s-a auzit un pocnet scurt, ca un rateu de motor; soferul celui de-al treilea vehicul, crezand ca a facut o pana, a incetinit foarte mult, dar masina arhiducelui a accelerat, si obiectul – o bomba – a ricosat din masina in strada. Dupa cateva secunde a explodat, ranind mai multi privitori si pe aghiotantul guvernatorului, colonelul Merizzi, care se afla in masina din spate, in timp ce capsa detonatoare a zgariat gatul ducesei. Tanarul de langa pod a incercat sa scape sarind in rau. A fost aproape imediat prins si dus la politie. Coloana si-a continuat apoi cu aceeasi prestanta drumul catre primaria orasului, conform programului stabilit.
Dupa o scurta consultare, au hotarat sa abandoneze programul oficial al evenimentelor, urmand sa se indrepte spre gara cu prima ocazie. Astfel, coloana si-a reluat fatidicul drum pe cheiul Appel.
Traseul oficial al cortegiului fiind facut public, s-a luat decizia de a se intoarce tot pe chei spre spitalul garnizoanei, gandindu-se ca nimeni nu s-ar fi asteptat sa treaca din nou prin acelasi loc. Doar ca de data aceasta contele Franz von Harrach, care initial ocupase locul din dreapta soferului in masina arhiducelui, s-a asezat pe treapta din stanga, pentru a proteja cuplul regal de alte atacuri. Coloana de masini si-a reluat drumul pe chei. Se pare insa ca s-a produs o confuzie cu privire la traseu: din motive necunoscute, soferul primului vehicul a virat la dreapta de pe podul Lateiner, intrand pe Franz Joseph Strasse, o strada ingusta cu multe cafenele, iar a doua masina s-a luat dupa el. Dandu-si seama ca s-a produs o eroare, Potiorek i-a ordonat soferului sa intoarca spre cheiul Appel. Cand masina s-a oprit, un tanar s-a apropiat din dreapta si a tras doua focuri de arma, nimerindu-l pe arhiduce in jugulara, iar pe ducesa in abdomen. Un mic suvoi de sange a stropit obrazul lui Harrach, in vreme ce ducesa cadea fara suflare in poala arhiducelui. Intrebat daca are dureri mari, arhiducele i-a raspuns de mai multe ori, cu glas din ce in ce mai stins. “Nu-i nimic”, pana cand si-a pierdut cunostinta. Franz Ferdinand si ducesa au fost dusi la resedinta guvernatorului; aceasta din urma murise deja, iar arhiducele a murit dupa cateva minute. Asasinul lor, Gavrilo Princip, a incercat sa se impuste, dar a fost prins de multimea furioasa.
Franz Ferdinand era cunoscut drept un om superstitios si ii placea sa relateze prezicerea unui vizionar care ii spusese ca “intr-o zi va dezlantui un razboi mondial”.
Uciderea presedintelui: John F. Kennedy
Putin dupa miezul zilei de 22 noiembrie 1963, lucratorul in constructii Howard Brennan isi gasise un loc pe un zid cam de un metru inaltime, in coltul strazilor Houston si Elm, din centrul Dallasului, de unde sa vada coloana de masini a presedintelui John F. Kennedy trecand prin Dealey Plaza. S-a uitat la ceas: 12:18 p.m. Cateva minute mai tarziu, a aruncat o privire spre cladirea de peste drum, Depozitul de Carte Scolara al Texasului. La o fereastra de la etajul sase, in coltul sud-estic al cladirii, a observat un barbat.
Pe cealalta parte a strazii Elm, cam la treizeci de metri de Brennan, Abraham Zapruder statea cu aparatul sau de filmat pe 8 mm. Fusese incantat sa auda ca presedintele si prima doamna aveau sa treaca pe langa locul lui de munca, in cadrul unei vizite de doua zile in Texas. Astepta nerabdator sosirea convoiului in trecerea sa spre Dallas Trade Mart, unde Kennedy trebuia sa tina un discurs.
John F. Kennedy si prima doamna, Jacqueline avusesera parte de o primire entuziasta la sosirea in stil mare pe aeroportul Love Field din Dallas. Pentru deplasarea prin oras, presedintele si asistentii sai au insistat sa aiba un Cadillac decapotabil. El si Jackie s-au asezat pe bancheta din spate, iar guvernatorul Texasului, John Connally, si sotia acestuia, Nellie, stateau pe strapontinele din fata lor. Doi agenti ai Serviciilor Secrete ocupau locul soferului si al pasagerului din dreapta, iar patru motociclete ale politiei veneau in urma, la mica distanta.
La 12:30 p.m., cand masina presedintelui era pe la jumatatea strazii Elm, spectatorii au auzit ceea ce au descris ulterior drept niste focuri de artificii sau o masina dand rateuri. Abraham Zapruder, vazandu-l pe presedinte ducandu-si mainile la piept, a crezut initial ca acesta flata multimea, insa Kennedy fusese impuscat in spate si in gat, iar guvernatorul Connally fusese si el ranit. In confuzia creata, limuzina a incetinit aproape de tot, iar Kennedy a primit o a treia lovitura, care i-a distrus ceafa. Traumatizata, Jackie Kennedy s-a ridicat si a incercat sa se tarasca pe spatele limuzinei, fiind impinsa inapoi de un agent al Serviciilor Secrete, iar masina a accelerat prin pasaj, gonind spre Spitalul Parkland Memorial. Medicii nu l-au putut salva pe presedinte, care a fost declarat mort la ora 1:00 p.m. In timp ce stirea despre asasinat era transmisa in toata lumea, Lyndon B. Johnson a depus juramantul de presedinte la bordul navei Air Force One, cu putin inainte de a decola spre Washington cu trupul lui Kennedy.
Intre timp, indrumata de martori, politia a cercetat Depozitul de Carte, unde a gasit o carabina Mannlicher-Carcano ieftina, comandata prin posta, trei cartuse goale si un angajat lipsa. Pe la 1:50 p.m., un barbat a fost arestat intr-un cinematograf local in legatura cu uciderea unui politist: era Lee Harvey Oswald, de 23 de ani, care lucra ca primitor-distribuitor la etajul sase al Depozitului. Pana sa ajunga la politie, era deja principalul suspect in asasinarea presedintelui, acuzatie ce i s-a adus oficial a doua zi. Oswald a negat ambele crime, sustinand ca este victima unei inscenari. In ziua urmatoare, Oswald a fost transferat de la inchisoarea orasului la cea districtuala. Toate camerele de televiziune erau atintite spre un Oswald zambind usor dispretuitor in timp ce era strecurat cu greu prin multime. In imbulzeala, Jack Ruby, proprietarul unui club de noapte local, s-a apropiat si l-a impuscat in stomac pe Oswald, care a murit in scurt timp la Spitalul Parkland Memorial.
Americanii erau in stare de soc. In mai putin de douazeci si patru de ore, presedintele lor fusese asasinat, iar presupusul sau asasin, impuscat in direct la televizor.
Teoriile conspiratiei si opiniile privind musamalizarile oficiale s-au intretesut in asemenea masura in povestea mortii lui Kennedy, incat nici un comentariu legat de eveniment nu se mai poate elibera in intregime de ele. Pana acum, s-au scris peste o mie de carti pe acest subiect, multe dintre ele bazate pe investigatii ale unor amatori. Exista un intreg circuit de conferinte si seminarii bazate pe o atare eruditie “a omului de rand”, in care teoriile noi si vechi sunt prezentate, dezbatute, contrazise si reconfirmate intr-un ciclu aparent interminabil. Aceste concluzii au devenit parte din constiinta populara in Statele Unite, astfel ca astazi trei sferturi dintre americani cred ca autoritatile au fost implicate intr-un fel de musamalizare. Pe masura ce incidentul devine tot mai indepartat in timp, scade si probabilitatea gasirii unui raspuns definitiv.
Ramane totusi o intrebare: asasinatul are vreun efect? In mod clar, unii cred ca da, altminteri crimele motivate politic ar fi de domeniul trecutului. Istoria contrafactuala – acea scoala de gandire a lui “ce-ar fi fost daca” – isi gaseste surse de inspiratie inepuizabile imaginandu-si cum ar fi lumea daca atentatul impotriva lui Hitler ar fi fost o reusita sau asasinarea lui Kennedy, un esec. Ca exercitiu intelectual, e convingator, dar premisa fundamentala a sa, si anume ca structura complexa a statului depinde in intregime de un singur individ, este falsa. Din anumite puncte de vedere, e aproape reconfortant – in special pentru cei napastuiti – sa te gandesti ca un singur moment, secunda de care ai nevoie ca sa apesi pe tragaci, sa detonezi o bomba sau sa administrezi o toxina fatala, e de ajuns ca sa indrepti un rau sau sa schimbi cursul istoriei. Evenimentele din trecut au demonstrat de nenumarate ori ca aceasta notiune este iluzorie, insa, atata vreme cat ea persista, nici asasinatul nu va disparea.
Fragmente din volumul in pregatire la Editura ART. Traducere din limba engleza de Dana Zamosteanu